mai 2021
Iulia-Maria Kyçyku (cu pseudonimul Iulia Enkelana), 21 ani, Bucureşti
Studentă a specializării Teatrologie, clasa profesorului Mihai Pedestru, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca

Iulia Enkelana (foto - Andra Zlotu)

Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Iulia Enkelana: O tânără creativă, introvertită, workaholică, româno-albaneză, într-o puternică relaţie cu cafeaua tare, perfect amară, şi plimbările solitare prin oraş. Atât în creaţie, cât şi în consumul de artă, trec mereu de la una la alta (scris, teatru, film, fotografie...), astfel încât nu intervine niciodată monotonia. Iau suficiente pauze, dar nu mă simt bine dacă nu lucrez mai mult de două zile. Trăiesc o combinaţie de disciplină şi visare cu ochii deschişi. Sunt calmă, dar reacţionez radical atunci când simt că cineva sau ceva are tendinţa să-mi afecteze libertatea şi echilibrul. Sunt sceptică, parţial superstiţioasă, neîndemânatică, nepricepută la treburi casnice şi gătit, iar, ca mici obsesii "extra", voi menţiona bijuteriile, lumânările şi design-ul interior.

R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
I.E.: Copilăria mea e acel spaţiu fericit în care mă întorc de fiecare dată când realitatea de adult (în devenire?) în secolul XXI devine prea greoaie sau nedreaptă. E spaţiul în care cred în existenţa fizică a maşinii timpului, mă pot transforma în orice vreau numai cu ajutorul a câteva cuvinte sau imagini mentale şi încă nu ştiu că există moarte sau răni. E spaţiul unde nu am nevoie de niciun scut de protecţie. Fără să desconsider alte vârste, o să o citez pe Louise Glück: "Privim lumea o singură dată, în copilărie. Restul este amintire". Pe scurt, copilăria mi-e o sursă neîncetată de linişte, un sprijin.

R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
I.E.: Cred că primul meu contact indirect cu lumea teatrului au fost jocurile din copilărie, în care fiecare îşi crea personajul (ne alegeam nume, meserii, ne descriam în amănunt ţinutele...) şi, apoi, cream împreună, pe parcurs, acţiunea (eu îi ziceam "să ne jucăm de-a teatrul"). Dar primul contact direct, cutremurător, l-am avut în clasa a doua, la un festival de teatru în aer liber, care s-a ţinut într-un părculeţ nu foarte popular din cartierul Titan din Bucureşti (recent am trecut pe-acolo şi am văzut că demolau micul amfiteatru unde am văzut teatru pentru prima dată - îl transformau în skatepark). Ţin minte doar fragmente din spectacolele pe care le-am văzut, dar ce a rămas întipărit în mine este sentimentul de fascinaţie, uimire şi bucurie produs de vibraţia care venea dinspre scenă către public (aş fi vrut să fiu parte din trupa de teatru, să contribui la crearea acelei energii, să dau naştere unei astfel de bucurii în alţi oameni).

R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
I.E.: Mi-e greu să văd experienţa şcolii separat de experienţa totală a studenţiei (cu toate legăturile create la nivel uman şi cu sentimentul de libertate şi de împreună). Dar simt că am înţeles multe despre direcţia mea ca artist şi despre modul în care percep arta; tot ce am învăţat şi descoperit şi toate contradicţiile şi revoltele prin care am trecut au lucrat în acest sens şi m-au ajutat să mă apropii de mine însămi. Şcoala mi-a dezvoltat simţul critic, mi-a oferit cunoştinţe pe care nu le-aş fi dobândit prin studiu independent şi - foarte important - am avut profesori care m-au inspirat şi motivat. Aş fi vrut, totuşi, să fac mai mult pe partea practică şi să lucrez la câteva spectacole.
Facultatea pe timp de pandemie a fost o luptă continuă cu motivaţia. Rutina ecranelor e mult mai rea decât rutina obişnuită. Şi cum poţi studia teatru fără să vezi teatru, teatru în adevăratul sens al cuvântului, teatru pe scenă, teatru la care trebuie să ajungi la ora 7 fix, teatru căruia nu îi poţi pune pauză şi unde te enervezi dacă cineva de vârsta a treia tuşeşte în punctul culminant? Am simţit, de multe ori, nostalgie - a liniştii dinaintea începerii spectacolului, a vocilor actorilor care îţi transmit aici şi acum un text care într-adevăr ajunge la tine şi inclusiv a micilor ritualuri din jurul teatrului (cum ar fi discuţiile sau bârfele de după spectacol, la un pahar de vin în centru).

R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
I.E.: Am învăţat că lumea teatrului nu e ceea ce pare şi că mereu vor apărea "ispite" care vor încerca să te îndepărteze de teatru, fie şi numai prin faptul că nu te regăseşti şi că simţi că nu aparţii unui anumit tip de teatru (care uneori e teatrul cel mai lăudat de toată lumea, cel mai apreciat şi promovat, dar cu care tu, pur şi simplu, nu rezonezi). Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat este că e esenţial să-ţi păstrezi în permanenţă legătura cu un teatru ideal - nu în sens naiv, dar un teatru al tău, personal, în care crezi, un teatru compus din toate bucăţile autentice de teatru pe care le-ai trăit, din tot ce te-a mişcat vreodată, din toate revelaţiile şi din tot ceea ce visezi să faci în teatru.

R.R.: Ce alegi între dramaturgia contemporană şi dramaturgia clasică? Care dintre ele îţi este mai aproape ca exprimare?
I.E.: Mi-e greu să aleg, aşa că voi spune că prefer dramaturgia care mă surprinde, care îmi spune ceva nou (despre mine sau în general) sau care îmi arată noi posibilităţi estetice; prefer dramaturgia care mă inspiră şi mă motivează să scriu şi să avansez în teatru, indiferent dacă a fost scrisă în Antichitate sau acum o jumătate de oră.

R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
I.E.: Merg la teatru şi citesc dramaturgie. Dar, cu cât simt că ştiu mai mult, cu atât devin mai pretenţioasă - aleg cu mare atenţie spectacolele la care merg şi piesele pe care le citesc, fiindcă nu suport să mă plictisesc. Citesc despre teatru destul de rar şi nu pot urmări teatru online pentru că mă întristează că nu sunt acolo şi pentru că nu am răbdare (deşi poate ar trebui să-i mai dau o şansă). Sunt relativ conectată la realităţile teatrului autohton - am impresia că, dacă te conectezi prea mult, înţelegând mecanismele şi ceea ce e putred (de data asta nu în Danemarca), devii un pic deprimat şi asta, din nou, e o "ispită".

R.R.: Ai urmărit spectacolele din străinătate sau pe cele din arhiva teatrului românesc? Cum le-ai receptat în comparaţie cu ceea ce se face astăzi, în ţară?
I.E.: Am urmărit doar câteva spectacole din arhivă şi din străinătate, dar nu suficient cât să-mi formez o opinie (excesul de ecrane m-a chinuit şi m-a făcut să mă concentrez aproape exclusiv pe citit în timpul liber şi, în general, mi-e greu să urmăresc teatru filmat).

R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
I.E.: Cred că tot răul e spre bine, dar, până acum, n-am găsit vreo formă hibridă de teatru în care să simt că mă regăsesc. Nu mă simt foarte în largul meu în mediul online, dar sunt convinsă că, dintre toate formele noi care au apărut şi vor continua să apară, unele vor deveni, poate, noi arte, cu care ne vom obişnui treptat.

R.R.: Cât de relevantă crezi că mai este critica de teatru în zilele noastre? Mai este ea un formator de opinie pentru spectatori?
I.E.: Consider critica de teatru relevantă pentru că te îmbogăţeşte în calitate de consumator de teatru / artă şi pentru că e o contribuţie reală la conservarea memoriei teatrului. Un profesor ne-a spus cândva ceva revelatoriu pentru mine: "Din teatru nu rămâne decât ce se scrie despre". Atunci am înţeles de ce critica contează. Aşa că, dacă acum critica "nu mai contează" şi dacă are zece cititori în total, cu siguranţă va conta peste douăzeci de ani, peste cincizeci de ani, peste o sută de ani - va conta foarte mult în momentul în care cineva din viitor va căuta să înţeleagă ce însemna şi cum se făcea teatru în 2021.
Pe de altă parte, cred că e greu de definit ce mai înseamnă critică de teatru (sau critică în general) într-o lume în care toată lumea e la un click distanţă de a-şi face opinia publică, prin reţelele de socializare, într-o lume în care toată lumea (crede că) are ceva de spus. Astfel, cred că, din păcate, nu critica mai e un formator de opinie, ci opiniile nespecializate care ţâşnesc de prin diferite colţuri. Dar mai cred şi că critica serioasă continuă să aibă influenţă, doar că numărul spectatorilor care iau teatrul chiar atât de în serios încât să citească critică de specialitate pare să se fi micşorat considerabil odată cu explozia reţelelor de socializare şi a blogurilor.

R.R.: Dintre opţiunile pe care ţi le oferă această specializare, spre care vrei să te îndrepţi?
I.E.: Aş vrea cu siguranţă să mă îndrept spre dramaturgie. Cred că textul e o structură solidă şi mă fascinează nenumăratele modalităţi în care acesta poate fi materializat într-un spectacol (sau într-o sută de spectacole), cât şi puterea cuvântului rostit pe scenă într-un anumit moment şi într-un anumit context (mă refer atât la contextul spectacolului, cât şi la cel al realităţii spaţiului în care acesta se joacă) - asta e ceea ce îmi menţine vie relaţia cu teatrul. Îmi doresc să continui pe partea de dramaturgie şi să scriu texte care inspiră - atât regizorii şi actorii, cât şi cititorii şi spectatorii.

R.R.: Ce părere ai despre politicile culturale actuale din ţară, atât la nivel general, cât şi în contextul pandemic din ultimul an?
I.E.: Cred că pandemia ne-a făcut să vedem doar un pic mai clar cât de neglijată şi nenecesară este cultura, în viziunea multora care au putere de decizie; a scos la iveală o realitate de multă vreme problematică. În lunile anterioare, prietenii mei cu siguranţă s-au săturat să mă audă punând întrebarea: "De ce avem mall-uri şi săli de sport deschise, dar nu avem teatre şi cinematografe?". Capitalismul a decis rapid că nu este o investiţie profitabilă consumul de teatru - şi a acţionat.

R.R.: Ce crezi că va mai reprezenta în continuare teatrul pentru societatea noastră?
I.E.: Un strigăt pentru cine ştie să audă şi pentru cine nu are mijloacele de a striga pe cont propriu. Şi ceea ce îmi imaginez că reprezintă teatrul dintotdeauna: o ocazie să-ţi aminteşti să trăieşti clipa (şi să nu te mai crezi aşa cool, că nu eşti nemuritor). Şi un mijloc de propagandă (dar nu cred că asta e esenţa).

R.R.: Ce artişti apreciezi? Ce oameni de teatru te inspiră? Există vreun nume cu care ai vrea să colaborezi în viitor?
I.E.: Luigi Pirandello, August Strindberg, Eugène Ionesco, A.P. Cehov, Henrik Ibsen, Tennessee Williams, Peter Handke - dintre dramaturgii care mă inspiră; Richard Schechner şi David Mamet - dintre teoreticienii care au avut o influenţă asupra viziunii mele asupra teatrului.
În privinţa colaborărilor viitoare, nu voi da nume, pentru că oamenii pe care îi admir şi apreciez s-au afirmat deja şi şi-au găsit direcţia. Eu caut oameni aflaţi în acelaşi punct de dezvoltare ca şi mine, cu viziuni şi visuri asemănătoare, pentru a putea crea şi creşte împreună.

R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
I.E.: "Sper că eşti măcar în jumătate din armonia pentru care lucrezi de atâta vreme."

0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
15.06.2021 până pe 20 iunie
16.06.2021 până pe 20 iunie
17.06.2021 până pe 20 iunie

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus