Studentă a specializării Teatrologie şi Management Cultural, profesor coordonator Mihai Pedestru, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti?
Iuliana Mardar: Un om căruia i-a plăcut mereu să exploreze şi alte alternative decât cele oferite de şcoală. De când eram mică şi învăţam în Lumina, încercam să explorez cât mai multe lucruri care se găseau în oraş, atunci când mergeam la Palatul Copiilor sau la alte cercuri din Constanţa. Am încercat de toate: de la volei şi atletism până la modelaj şi pictură pe sticlă. În final m-am regăsit în teatru.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
I.M.: Ţin minte că atunci când eram mică, veneam în fiecare zi, în jocurile mele, cu o poveste a unei alte deveniri. Nu mă opream niciodată la o meserie. Cred că de-aici şi tendinţa de a cerceta îndeaproape anumite forme de exprimare din lumea teatrului. O întâmplare destul de particulară, evocată de apropiaţi, (pe care memoria mea nu a înregistrat-o însă) este de la 3 ani, când m-am apucat să învăţ după ureche Scrisoarea a III-a. Încă mă amuză, începutul, simbolic vorbind, căci "La un semn deschisă-i calea..."
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
I.M.: În clasa a 7-a, cea mai bună prietenă a mea din copilărie mi-a propus să ne înscriem la cercul de teatru de la Palatul Copiilor, de care se ocupa doamna Roxana Mitan. Ea avea examenul de capacitate, aşa, că am rămas doar eu. Tot în anul ăla am avut şi prima participare la un festival, la Băişoara. Aveam un rol aproape figurativ, într-o piesă pe care o apreciez enorm, Efectul razelor gamma asupra anemonelor de Paul Zindel. Ulterior, m-am dezvoltat şi am ajuns să fac parte din Trupa Aici Constanţa, coordonată de Tiberiu Roşu, actor al Teatrului Elpis din Constanţa. Cam aşa a început toată povestea cu teatrul: din dorinţa de a face un lucru împreună cu prietenii.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
I.M.: În liceu am plecat dintr-o trupă de teatru, în care eram obişnuiţi să lucrăm mereu împreună. La capitolul ăsta, secţiile noastre vorbesc uneori limbi diferite. În şcoală am colaborat cu colegii din alţi ani şi am căutat mereu să-mi dezvolt propriile proiecte în zona de educaţie teatrală. Am continuat, practic, să fac ceea ce începusem în liceu în cadrul organizaţiei Adapto Youth, alături de o prietenă bună cu care împărtăşesc aceeaşi viziune, am organizat ateliere dedicate adolescenţilor constănţeni. Şi brusc, am văzut cum energia mea se concentrează pe partea educaţională cu care vine teatrul. Am câţiva profesori care m-au direcţionat într-o zonă benefică dezvoltării mele şi cărora le mulţumesc pe această cale. Am făcut multe lucruri în afara facultăţii, încercând să găsesc propriile repere în teatru şi în artă. Pe partea de dramaturgie, m-a determinat să fac cercetare în zone care până atunci îmi erau necunoscute. În anul 2 am scris despre Abouzar Soltani, un tată plecat din Iran cu băieţelul lui care este prins într-o tabără de refugiaţi din Ungaria. În 2021, la un an după ce am scris textul, l-am "întâlnit" pe Zoom şi am confruntat lumea imaginată de piesă cu realitatea. Am descoperit lucruri care mi-au confirmat aşteptările, dar şi aspecte pe care nu mi le-aş fi imaginat vreodată. A fost o întâlnire. Despre asta e vorba în teatru. Cred că e ceea ce m-a fascinat întotdeauna.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
I.M.: Că replica de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. În plus, m-a făcut să conştientizez cât de important este cadrul legal, chiar şi într-o facultate de teatru.
R.R.: Ce alegi între dramaturgia contemporană şi dramaturgia clasică? Care dintre ele îţi este mai aproape ca exprimare?
I.M.: În facultate am citit foarte multă dramaturgie clasică. Fără îndoială, aleg dramaturgia contemporană. Cred că sunt voci de care este nevoie în acest plan, cu precădere în teatrul românesc.
R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton?
I.M.: Obişnuiam să fac asta foarte des, chiar şi în pandemie. La un moment dat, a existat o suprasaturaţie şi am simţit nevoia de o pauză. În ultimul an, am început să citesc foarte mult pe tema educaţiei teatrale şi a reperelor din această zonă, iar pe partea de dramaturgie am reluat majoritatea textelor lui Marius von Mayenburg.
R.R.: Ai urmărit spectacolele din străinătate sau pe cele din arhiva teatrului românesc? Cum le-ai receptat în comparaţie cu ceea ce se face astăzi, în ţară?
I.M.: Există spectacole bune atât în ţară, cât şi în străinătate. Depinde cât de mult şi unde cauţi. Din punct de vedere dramaturgic, cred că pe scena noastră multe lucruri lasă de dorit, că se alege de multe ori calea cea mai uşoară. Ori, un text cu adevărat documentat şi bine şlefuit necesită destul de mult timp şi atenţie.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
I.M.: În pandemie am avut oportunitatea de a vedea spectacole la care altfel nu aş fi putut merge. Altfel, teatrul fără prezenţa spectatorului nu poate rezista foarte mult. E vorba de un schimb dintre actori, spectatori şi sală, care nu se poate petrece în faţa unui ecran. Din punctul ăsta de vedere, cred că mai am până să mă apropii de formele hibride de teatru.
R.R.: Cât de relevantă crezi că mai este critica de teatru în zilele noastre? Mai este ea un formator de opinie pentru spectatori?
I.M.: Real vorbind, critica contribuie destul de puţin în viziunea de ansamblu pe care spectatorul "cotidian" o are despre teatrul românesc, dacă are una. Cred că asta se întâmplă uneori şi din cauza concesiunilor care se fac în breaslă, între critici şi anumite echipe. Critica poate, însă, să reflecte valoarea culturală a unui spectacol, să esenţializeze şi să contextualizeze. Şi mai există şi dimensiunea arhivării, care este înţeleasă de cei din domeniu şi de un număr destul de mic de spectatori.
R.R.: Dintre opţiunile pe care ţi le oferă această specializare, spre care vrei să te îndrepţi?
I.M.: Întrucât teatrul mi-a oferit posibilitatea de a conştientiza cât de importantă este educaţia non-formală pentru formarea tinerilor şi care sunt consecinţele absenţei unui cadru legal, îmi doresc ca în viitor să activez în zona de politici educaţionale şi culturale. Din punct de vedere artistic, îmi voi lăsa vocea de dramaturg să creeze poveştile de care îmi pasă, atunci când voi simţi că am ceva relevant de spus. Chiar dacă momentan voi lua o pauză de la dramaturgie, nu voi înceta să scriu şi să folosesc în activitatea mea ceea ce am învăţat din teatru.
R.R.: Ce părere ai despre politicile culturale actuale din ţară, atât la nivel general, cât şi în contextul pandemic din ultimul an?
I.M.: Lucrurile s-au planificat atent, s-au căutat soluţii, unele s-au găsit, altele nu. Nu cred că există soluţii rapide pentru probleme care se aflau deja acolo de ani buni. Indiferent dacă vorbim de sănătate, educaţie sau cultură, e greu să găseşti o constantă, atunci când nu e trasată de la bun început la nivel instituţional. Sectorul cultural a fost printre cele mai afectate şi real vorbind, există o acoperire foarte mică pentru artiştii independenţi sau pentru tinerii absolvenţi ai facultăţilor de profil. Facem parte din generaţiile foarte greu de absorbit de "piaţa" artistică. Există, însă, nevoia continuă de educare a publicului, la care putem contribui într-un fel sau altul, indiferent dacă activăm în zona culturală sau nu. Dar e nevoie de timp.
R.R.: Ce crezi că va mai reprezenta în continuare teatrul pentru societatea noastră?
I.M.: Ne place sau nu, teatrul va fi în continuare o oglindă care va reflecta modul de gândire al operatorilor culturali, universul artiştilor care lucrează la un spectacol, codul după care instituţiile teatrale funcţionează şi, nu în ultimul rând, a credinţelor pe care alegem fie să le disecăm, privindu-le critic, fie să le pasăm în continuare de la unul la altul.
R.R.: Ce artişti apreciezi? Ce oameni de teatru te inspiră? Există vreun nume cu care ai vrea să colaborezi în viitor?
I.M.: Am un respect deosebit pentru domnul Matei Vişniec, pe care l-am întâlnit pentru prima dată la Sibiu, în cadrul Festivalului Internaţional din 2018. Şi pentru Marius von Mayenburg, una din cele mai relevante voci ale dramaturgiei contemporane europene. În altă ordine de idei, mi-ar plăcea să colaborez cu câţiva prieteni cu care am lucrat în facultate, cărora să le încredinţez textele mele.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
I.M.: Sper că simţi că eşti în locul potrivit şi că drumul tău, privit retrospectiv, are la fel de mult sens ca paşii pe care i-ai urmat până acum, chiar dacă uneori au părut împotriva curentului. Sper că lucrurile în care crezi te ajută să creşti şi că-i ajuţi la rândul tău şi pe alţii să o facă.