Ghiveciul de azi are în vedere mai multe filme care au intrat pe ecranele noastre în ultima vreme, majoritatea meritînd cheltuiala de timp şi bani.
Încep cu cel care mi-a mers cel mai mult la inimă, Luni dimineaţă / Lundi matin, realizat în 2002 de cineastul de origine georgiană Otar Iosseliani. E un film din altă lume, comparat cu grosul filmelor americane de pe ecrane. E din altă paradigmă. Timpul curge altfel, evenimentele sînt unele absurde ori legate incoerent, lucrurile care se întîmplă sînt la nivelul firului ierbii comparate cu cele din alte filme - nimicuri de zi cu zi care fac viaţa ori un iad, ori o plăcere.
Problema eroului este că trebuie să plece puţin pentru a avea unde se întoarce. Adică pleacă într-o zi din satul lui, sătul de soţia lui grasă şi nemulţumită, de copiii obraznici, de slujba de la uzina din oraş, pleacă aşadar la Veneţia. Dar la Veneţia să nu credeţi că programul lui e unul foarte riguros, turistic - mutilant la sînge. Pentru Iosseliani, timpul nu curge ca în alte filme sau ca la alţii. La el e vorba de dolce farniente, de plăcerea de a colinda unde te duc picioarele, de a o lua la dreapta ori la stînga după cum ai chef, de a cunoaşte oameni.
Filmul e încîntător, plin de culori vii şi de chipuri memorabile, cu poante fine ori foarte fine, cu o filosofie personală a timpului, dar mai ales plin de bunăvoinţă faţă de existenţa noastră măruntă şi de bucuria de a fi în viaţă. Vă spun, duceţi-vă să-l vedeţi şi pe urmă o să vă miraţi de cît de receptivi sînteţi la micile întîmplări suprarealiste din viaţa reală (ca să zic aşa).
Mi-a plăcut şi The Brothers Grimm, varianta personală şi personalizată a lui Terry Gilliam despre basmele celebrilor culegători germani de folclor. E un film fantezist, în care realitatea are puţine replici. Ideea bună a fost de a-i pune pe fraţii Grimm pe drum şi de a le scoate în cale personaje şi situaţii din basmele lor de mai tîrziu. Gilliam se joacă cu perspectivele, timpul şi vocea auctorială, dar ascunde postmodernismul sub covorul zburător al basmului, ca pe o plăcere vinovată.
Nu s-a făcut risipă de efecte speciale, dar cele folosite sînt excelente. Dacă ai lăsa un pic de la tine, le-ai crede reale. Mi-a mai plăcut că filmul te prinde ca un basm, nu ca un film, că te învaţă să te aştepţi la cele mai trăsnite lucruri. Totul punîndu-te în situaţia de a te întreba cine face cărţile, cine e autorul, cine e cel care se crede fluture sau viţeversa, şi aşa mai departe.
Cu degetu'n gură / Thumbsucker (premiul de interpretare pentru junele Lou Pucci, anul trecut, la Berlin) e un reuşit lungmetraj de debut, în ton cu stilul vremii - mai relaxat, mai decolorat, mai natural, adevărata Americă şi oamenii ei obişnuiţi. Mike Mills nu pare să fie mobilat ca o Sofia Coppola sau ca un Zach Braff. Are însă un foarte bun instinct la actori şi, după cum se vede pe ecran, capacitatea de a şti ce să scoată de la ei.
În filmul ăsta mi-a plăcut teribil Vincent D'Onofrio, mare şi stîngaci, mai prostuţ, aşa, în rolul tatălui care nu ştie să-şi asume propriile eşecuri pentru a le putea preîntîmpina pe cele ale fiului său. Pornind de la un adolescent care încă îşi mai suge degetul, dar care, în urma unui tratament, devine fruncea liceului, însă şi drogat, Mike Millls face un film despre dependenţa de toate felurile şi despre creştere. Un film în care deficienţele de scriitură se compensează prin faptul că pînă la final povestea se strînge fuior şi devine umană.
Derailed este tot un film de debut, dar de alt gen.
Un film care pleacă de la jocul şanselor ce face ca un bărbat însurat să întîlnească o femeie periculoasă şi care coteşte la un moment dat, brusc, spre thriller. Filmul are cu ce te prinde, dar cel mai surprinzător e Clive Owen, care e atrăgător fără să fie frumos şi pregnant fără a juca îngroşat.
Am lăsat intenţionat la urmă Walk the Line / Povestea lui Johnny Cash, deţinător deja a trei Globuri de Aur şi nominalizat la cinci Oscaruri.
Mi s-a părut plicticos, iar interpretările atît de aclamate ale lui Joaquin Phoenix şi Reese Witherspoon, corecte fără a fi strălucitoare.
Filmul nu e nici pe departe de coerenţa şi de eleganţa lui Ray, dovadă că James Mangold, după Copland şi Girl, Interrupted!, mai are probleme cu lipsa unei viziuni personale.