Denisa Mikesz, 21 de ani, Bistriţa Studentă a specializării Arta actorului, clasa doamnei profesor Miriam Cuibus, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Răzvan Rocaş: În câteva cuvinte, cine eşti? Denisa Mikesz: Numele meu este Denisa şi iubesc să visez cu ochii deschişi. Poate că aşa oamenii din jurul meu vor vedea un alt univers prin ochii mei. Pasiunea şi munca sunt cei doi piloni care mă ţin pe linia de plutire, astfel încât să îmi pot continua zborul lin înspre dans şi teatru. Da, şi dans şi teatru, exact aşa cum ai spune mama şi tata într-o limbă pe care doar scena o întelege.
R.R.:Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai? D.M.: Am fost şi încă sunt acel copil care nu face parte din gama profesiilor pe care familia şi rudele mele le-au urmat. Chiar dacă mama iubeşte muzica şi dansul nu a avut niciodată curajul şi posibilitatea de a-şi îndeplini dorinţa, însă a făcut tot posibilul ca eu să pot face ceea ce ea şi-a dorit. Încă de când eram mică îmi plăcea să observ oamenii în tăcere, să le analizez expresiile, gesturile, comportamentul şi apoi să mă apropii de ei dacă simţeam că poate exista o interacţiune. Ofeream îmbrăţişări şi zâmbete necondiţionat. Cât despre dans... e prima mea iubire. Dansez de la 3 ani şi sper să nu mă opresc niciodată. Iubirea faţă de teatru a venit puţin mai târziu când am simţit că dansul nu mai era doar un complex de mişcări, ci şi o emoţie care exploda din mine.
R.R.:Care a fost primul contact cu lumea teatrului? D.M.: Primul contact cu lumea teatrului l-am avut în liceu, în clasa a 9-a, mai exact. În paralel cu liceul m-am înscris la Şcoala Populară de Artă din Bistriţa, la secţia Actorie. Deşi eram pe un teren ambiguu, într-un fel, nu am avut niciodată teama că fac ceva greşit, din contră, parcă ştiam exact ce trebuie să fac. Scena nu mai era o noutate pentru mine, însă ce făceam acum pe scenă era cu totul nou. Şi atunci s-a instalat pe deplin drogul numit "teatru".
R.R.:Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume? D.M.: Schimbarea. Lumea e într-o veşnică schimbare, o permanentă transformare care nu îţi permite să laşi garda jos, ba chiar mai mult, îţi dă mereu ocazia să te reinventezi. Şi de ce să trăiesc realitatea pe deplin, când îmi pot construi nenumărate realităţi prin fiecare personaj cu care mă intersectez.
R.R.:Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul? D.M.: Aşa cum am spus şi mai devreme, am asemănat dansul şi teatrul cu părinţii mei. Dacă teatrul nu ar fi fost aş fi crescut cu un singur părinte. Aş fi putut creşte şi aşa, dar aş fi avut în permanenţă sentimentul că ceva e incomplet, că nu pot avea acea "familie" armonioasă pe care mi-o doream.
R.R.:Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent? D.M.: Cred într-un teatru făcut cu iubire şi sacrificiu, lacrimi şi lovituri, pasiune şi disponibilitate. Chiar dacă talentul există, fără muncă şi dăruire nu poate fi realizat nimic. Dacă nu îţi doreşti din toată inima şi nu ai capacitatea de a renunţa la comfortul propriu, teatrul te va devora într-o secundă, fără să îţi dai seama ce ţi s-a întâmplat.
R.R.:Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă? D.M.: Teatrul clasic, absolut. Bineînţeles că teatrul este inspirat din realitate, dar aici pun accentul pe "inspirat". Teatrul nu e realitate pură, el este dominat de ficţiune şi sunt de părere că oamenii nu vor să li se ofere aceeaşi realitate monotonă pe care o trăiesc zi de zi; au nevoie şi de acel strop de ficţiune. O realitate oglindită prin ochii teatrului, asta este cu adevărat ofertant.
R.R.:Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie? D.M.: Acum 3 ani, o copilă timidă, tăcută şi cu prea puţină încredere în sine se apropia de studioul Radu Stanca, iar acum din acelaşi studio iese o femeie capabilă de riscuri, sacrificii şi căreia nu îi mai este teamă să greşească. În aceşti 3 ani, cordonul ombilical, cu care sunt legată de scenă, s-a sudat şi mai tare şi în loc de aripioarele firave de fluture cu care am venit, acum plec cu aripi puternice de vultur. Pandemia a fost într-adevăr o ruptură de energie a trupei noastre, însă eu nu am stopat o secundă antrenamentul fizic şi psihic. Am explorat locuri noi, metode noi de a ne manifesta, am avut şi frustrări, dar cel mai important lucru, am avut timp. Eu practic un stil de dans tradiţional indian numit Kathak, iar cât timp eram propriu-zis la facultate, a trebuit să îl dau uitării, din cauza faptului că nu mai exista timp şi pentru aşa ceva. Aşa că pandemia m-a readus din nou aproape de pasiunea mea orientală.
R.R.:Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani? D.M.:Dă-ţi voie să fii tu şi ai încredere în cine eşti şi ceea ce faci. Poate că uneori nu ştii ce ai de făcut sau încotro să o apuci, dar instinctul există şi de cele mai multe ori nu strică să îl ascultăm.
R.R.:Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context? D.M.: Răbdarea, interesul, implicarea, determinarea şi puterea de reinventare. Trebuie să avem răbdare cu noi, să ne dăm timp, să înţelegem cum am putea funcţiona în mediul online, dar în acelaşi timp să nu ne pierdem aplombul şi dorinţa de "a sparge ecranul" cu bucuria jocului. Iar dacă am reforma scena într-o grădină, parc, pădure, acoperiş sau pistă de aterizare, cred că am avea doar de câştigat.
R.R.:Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectată la realităţile teatrului autohton? D.M.: Aşa cum iubesc să fiu pe scenă, la fel de mult iubesc să îmi alimentez inspiraţia şi creativitatea din cărţi, dar mai ales să mă aflu şi în public. În rândul cel mai din faţă dacă se poate, ca să fiu cât mai aproape de locul cu pricina. Recunosc, nu îmi place să vizionez spectacole online, de aceea, în pandemie, după mai multe încercări m-am dat bătută şi am zis "Eu nu pot să urmăresc un spectacol aşa". Simţeam că între mine şi actorii care jucau era un zid opac prin care nu putea trece nimic, sau mai bine zis, un "ecran opac". Îmi doresc să pot rămâne în universul a ceea ce am urmărit şi după încheierea spectacolului şi asta se poate întâmpla doar faţă în faţă.
R.R.:Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică? D.M.: Când vine vorba de dramaturgia contemporană şi cea clasică, pot spune că sunt undeva la mijlocul terenului. Tind înspre ambele părţi. De ce? Pentru că de-a lungul timpului lumea s-a schimbat, însă unele tipologii de oameni sau situaţii au rămas la fel, poate că doar rezolvările sunt altele. În rest, iubirea e la fel, suferinţa e la fel, ura e aceeaşi, numai că manifestările şi raportarea la ele sunt realizate puţin diferit de "personajele de hârtie" ale dramaturgilor. Acum, în anul 3, am avut ocazia să mă împrietenesc atât cu Elena Andreevna din Unchiul Vanea de A.P. Cehov, dar şi cu Erika şi Gwendolin din Cheek to cheek de Jonas Gardell şi respectiv, Bang de Marius von Mayenburg. Dacă le priveşti pe aceste trei femei de la distanţă vei putea observa doar cât de diferite sunt, dar o privire mai în detaliu te va face să realizezi că sunt şi multe asemănări. Aşa că de ce să nu ţinem în palme trecutul (dramaturgia clasică) şi prezentul (dramaturgia contemporană) ca să putem înţelege viitorul.
R.R.:Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie? D.M.: Deşi pe parcursul pandemiei s-au găsit soluţii de a ţine teatrul în viaţă, în faţa cărora pot spune "Jos pălăria!", prefer să rămân la teatrul pe care cu toţii îl cunoaştem, cel în care ochii se întâlnesc şi îşi pot vorbi fără perdele digitale.
R.R.:Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce? D.M.: Nu cred în artiştii care vor să fie cei mai buni, cred în artiştii care vor să fie de neuitat. Asta îmi doresc şi eu, îmi doresc să întâlnesc şi să colaborez cu oamenii pe care să nu îi pot uita niciodată şi lângă care pot crea ceva de neuitat. Scena e un loc atât de mare şi atât de frumos încât aş vrea să îl împart cu oricine poate spune: "Şi acum... strălucim!" Am întâlnit câţiva oameni de acest fel în facultate şi, cu siguranţă, le voi da un răspuns afirmativ cu fiecare ocazie a unei colaborări.
R.R.:Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani? D.M.:Arată-ţi şi lacrimile, nu numai zâmbetul sau seriozitatea. Şi asta nu pentru a impresiona, ci pentru a nu te consuma de una singură. Plângi şi în faţa oamenilor, nu numai în colţul tău obscur, şi poate îţi vei da seama mai repede că poate nu are rost.
