Student al specializării Actorie, clasa profesorului Miriam Cuibus, Facultatea de Teatru şi Film, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca
Dan Boldea: Sunt un copil, sunt un om, sunt un artist, sunt un visător şi mai mult decât atât sunt un storyteller. Pentru unii sunt Dan Boldea, pentru alţii sunt Dănuţ, iar pentru alţii sunt pur şi simplu Dan. Sunt o mână care scrie, sunt un corp care vorbeşte, sunt o stea care licăreşte şi mai sunt o voce care cântă.
R.R.: Vorbeşte-mi despre copilăria ta. Ce te fascina, ce te speria, la ce visai?
D.B.: Copilăria mea a fost colorată, a fost o copilărie cu de toate, cu iubire şi dezamăgiri, cu frică şi fericire, dar mai ales o copilărie a jocului. Când eram mic, îmi plăcea extrem de mult să spun poveşti, să inventez lumi, să fac spectacole de teatru de păpuşi în curtea din spatele casei sau să cânt câte o melodie pentru bunicii şi vecinii mei. Îmi aduc aminte că am primit cadou un costum de clown prin clasa a treia şi pentru o lungă perioadă de timp am fost nedezlipit de el, mă duceam pe străzi şi îmi doream să fac lumea să râdă. Cel mai frică îmi era de moarte, mi-era frică să nu-mi pierd părinţii, să nu-i pierd pe cei dragi. Visam mereu la joc, visam să joc orice, oricând, oricum şi oriunde. Jocul de-a orice m-a ghidat mereu, pe tot parcursul copilăriei mele.
R.R.: Care a fost primul contact cu lumea teatrului?
D.B.: La teatru, propriu-zis, am ajuns destul de târziu, abia în clasa a IX-a, când deja eram elev al liceului de teatru din Cluj. Până atunci văzusem teatru la televizor sau auzisem la radio câteva schiţe de teatru radiofonic, dar nu ajunsesem niciodată într-o sală. În clasa a VIII-a, profesorul meu de limba română m-a ajutat să particip la un concurs de arta actorului la Sighişoara, unde am luat premiul pentru interpretare, jucându-l pe Chiriac din piesa O noapte furtunoasă, de Ion Luca Caragiale. Acel moment m-a impulsionat să dau la liceul de actorie şi să rămân în continuare într-o lume a jocului, să merg mai departe cu acest vis.
R.R.: Ce te fascinează la teatru? Ce crezi că te va ţine în continuare în această lume?
D.B.: Ce mă va ţine în continuare în această lume? Tocmai această lume, tocmai acest sentiment unic pe care îl am de fiecare dată când urc pe scenă, de fiecare dată când scriu un text sau de fiecare dată când mă duc la teatru. Teatrul pentru mine înseamnă palpitul vieţii. Teatrul înseamnă prima respiraţie pe care o conştientizezi imediat după ce te-ai trezit, înseamnă conştientizarea propriului corp atunci când aştepţi la un semafor şi poţi să te vezi din afară şi să îţi înţelegi ezitările sau riscul pe care ţi-l asumi dorind să treci strada - când începi să faci paralele între cum păşeşti tu pe zebră, pe culoarea roşie şi parcursul psihologic pe care îl are Claudius în Hamlet, care este similar cu drumul tău pe zebra din centrul oraşului, îţi imaginezi cum ai putea să te joci sau să te laşi jucat de o banală zebră, cât potenţial are şi nimeni nu-l vede. Dacă te loveşte o maşină şi nu mori, imediat după incident te gândeşti cum arată corpul tău pe asfalt, care e forma, este una expresivă? Te ridici şi începi să vorbeşti, cum reacţionezi? Plângi sau râzi? Iată că vorbim şi despre dedublare şi putem spune că nimeni nu este străin de acest fenomen, doar că noi, actorii, facem din asta o virtute, ne privim din afară de cele mai multe ori, lucru total necesar în acest tip de muncă. Aţi spune că sunt nebun, dar odată ce ai intrat în jocul ăsta al teatrului, nu mai poţi fi la fel, nu mai poţi reacţiona normal, un accident devine un prilej, un măr devine un obiect cu semnificaţie, un pahar devine un univers al unui personaj, o respiraţie ţine în spatele ei un întreg roman şi tu nu mai eşti tu, tu eşti lumea, tu înglobezi păcatele şi sfinţeniile lumii. Teatrul mai înseamnă pentru mine atunci când te uiţi la oameni şi nu îi vezi ca pe nişte civili care trec pe lângă tine pur şi simplu, ci ca pe nişte personaje dintr-un mare tablou scenic pus laolaltă de un hazard necunoscut, atunci când ai o senzaţie de dilatare şi te simţi ca un acordeon deschis, plin de emoţii şi contradicţii sau atunci când plângi şi te gândeşti că plânsul ăsta nu-i al tău, ci al milioanelor de actori care plâng acum pe scenele lumii, e un plâns comun, e o apă în care ne scăldăm toţi, este apa din pântecul teatrului universal - nu mai eşti tu, eşti el, Teatrul.
R.R.: Ce crezi că ai fi făcut dacă nu era teatrul?
D.B.: Cel mai probabil aş fi fost prezentator la ceva emisiune, în cel mai rău caz însoţitor de zbor sau poate un simplu antreprenor care ar fi avut o cafenea cu pisici undeva prin Cluj.
R.R.: Crezi într-un teatru făcut cu sudoare? Cât este muncă şi cât este talent?
D.B.: Cred într-un teatru făcut cu sudoare, nu cred că există altă cale, dar cred într-un teatru plin până la refuz de respect. Cred într-un teatru liber şi lipsit de corupţie de orice fel, cred într-un teatru făcut pentru toţi: actori, regizori, scenografi, dramaturgi, muzicieni, dansatori. Cred într-un teatru fără discriminare, într-un teatru fără sexism, într-un teatru care oferă mai mult decât primeşte. Sudoarea, sângele, implicarea şi disciplina sunt câteva dintre elementele necesare ale teatrului bine făcut. Cât despre muncă şi talent, habar nu am ce este talentul, nu am putut să-l definesc niciodată, dar cred în oameni implicaţi şi muncitori şi care au acea sclipire. Cred că e nevoie de ambele, cred că este nevoie de o muncă asiduă şi de o sclipire şi pasiune continuă.
R.R.: Teatru clasic vs. teatru documentar: care formă ţi se pare mai ofertantă?
D.B.: Voi spune atât, teatru.
R.R.: Cum îţi consideri parcursul în şcoala de teatru? Ce a însemnat facultatea pe timp de pandemie?
D.B.: Şcoala de teatru pentru mine a însemnat un start oficial, real şi o iniţiere în această lume. Dar cred că şcoala de teatru începe abia acum, când ieşim cu toţii de pe scena facultăţii şi urcăm pe marile scene ale lumii. Teatrul se învaţă prin practică, teatrul are nevoie de viu, de aici şi de acum. Şcoala pe timp de pandemie a fost o crimă pentru actori. Nu cred în teatru online şi nu cred că poţi învăţa mare lucru stând pe un scaun în faţa laptopului.
R.R.: Care a fost cel mai important lucru pe care l-ai învăţat în cadrul celor trei ani?
D.B.: Să mă ascult, să-mi ascult instinctul.
R.R.: Ce abilităţi crezi că trebuie dezvoltate în continuare având în vedere noul context?
D.B.: Cred că este extrem de important ca toţi actorii să guste din toate metodele, să fie deschişi şi să îşi facă propria metodă bazată pe studiul tuturor celorlalte. Cu siguranţă actoria de film mi-a lipsit cel mai mult în anii de facultate, iar eu voi merge mai departe încercând să înţeleg tainele acesteia.
R.R.: Consumi teatru: mergi la (vizionezi) spectacole (online), citeşti (despre) teatru? Eşti conectat la realităţile teatrului autohton?
D.B.: Da, îl consum şi mă consumă.
R.R.: Cum te raportezi la dramaturgia contemporană? Cum o priveşti în comparaţie cu cea clasică?
D.B.: Nu aş vrea să fac o comparaţie, cred că fiecare eră are propriul stil, propriile subiecte, propriile frământări. Sunt extrem de interesat să cunosc şi să citesc texte şi dramaturgi contemporani, să joc şi să le explorez. Cred că sunt extrem de mulţi dramaturgi talentaţi în timpurile noastre, care scriu texte valoroase şi sunt nerăbdător să le citesc pe toate.
R.R.: Cum te raportezi faţă de noile forme hibride de teatru care au început să evolueze în pandemie?
D.B.: Nu, mulţumesc. Teatrul este arta momentului, este arta corpului viu şi arta care necesită întâlnirea dintre oameni, iar acest lucru este extrem de important şi indispensabil.
R.R.: Cine este artistul care te inspiră? Cu cine ai vrea să împarţi scena şi de ce?
D.B.: Nu am un artist anume, am mai mulţi şi dacă ar fi să fac o selecţie, mi-aş dori foarte mult să lucrez cu oameni precum: Cristina Flutur, Ramona Dumitrean, Alina Grigore, Maia Morgenstern, Marcel Iureş, Jessica Lange sau Viola Davis. Cu toate acestea, nu spun nu niciunei întâlniri, orice întâlnire este preţioasă şi poţi învăţa ceva valoros din ea.
R.R.: Ce mesaj ai vrea să-ţi transmiţi ţie de peste 10 ani?
D.B.: Nu uita de sufletul tău, ascultă-te în fiecare zi, alege să faci ceea ce-ţi place, dansează, călătoreşte şi fii tu.