Necunoscând "isprăvile" din primul episod, îţi vine greu să te acomodezi cu sporovăiala lor rimată şi ritmată, mai ales că vocile (sau mai curând acustica sălii, căci în Festivalul de la Piatra Neamţ, în aer liber, nu au existat probleme similare) fac aproape neinteligibil textul presărat cu glumiţe mieroase, presărate spre a amuza. Avem noroc cu regizorul spectacolului care ne explică pe fluturaşul informativ despre ce este vorba pe scenă. Citez: "Pe scurt (pe lung cânticelele cu originea în eternul Alecsandri ţin 70 de minute!) Alioşa emigrează peste ocean, unde lucrează pentru un mare fabricant de lapte praf. Iar Andrei se întoarce acasă. În plus, mai apar în spectacol un inventator, un impresar, un purice, un iaz cu hippopotami (!), un sac maro, câţiva şoareci, o pisică de mare, un lăutar şi un Dumnezeu". Dacă o spune regizorul, aşa o fi. Noi îi dăm crezare, deşi pe scenă îi vedem pe cei şase interpreţi, necostumaţi în pisici, aşezaţi pe scaune în semicerc precum leii în arena circului, ridicându-se pe rând spre a-şi rosti monologul, după care se duce fiecare la loc. Pentru a da o notă de diversitate, locurile sunt schimbate între ei. Drăguţe sunt intervenţiile lor, dar problema cea mare a spectacolului este receptarea textului.
Specialiştii în muzicologie spun că textul din aria unei opere lirice este înţeles în proporţie de 15% când textul e cântat în limba italiană şi sub 15% când e cântat în limba germană. Dacă mă laud că am înţeles în medie 30%, înseamnă că am sărit din statistică. Dacă ar fi vorba despre o canţonetă arhicunoscută, un şlagăr fredonat pe stradă, problema textului nu s-ar pune, dar la prima întâlnire cu versurile împletite în cuplete pline de noutăţi, situaţia receptării mesajului se schimbă. Spectacolul e gândit destul de static şi dacă spinoasa problemă a receptării textului nu s-ar pune, ar fi ok. Dar ea se pune şi stânjeneşte. Poate că această carenţă e cauzată de tehnica de amplificare a vocii, deşi la unii actori claritatea timbrului vocal e mult îmbunătăţită, ajutată de dicţie şi modulaţie. De pildă, finalul-parodie à la Fărămiţă Lambru e foarte reuşit în ansamblu, atât ca receptare, cât şi ca inspirată interpretare hazoasă.
Sextetul vocal-instrumental alcătuit din Răzvan Bănuţ, Horia Butnaru, Cristina Florea, Cătălin Ştefan Mîndru, Cosmin Panaite, Clara Popadiuc se depărtează de formula teatrului de revistă întrucât realizatorii, e limpede, ţintesc mai sus. Aspectele comice din actualitatea imediată sunt tratate în liberă expansiune spre tărâmul ludic-fantastic de tip Gellu Naum. "Pisicile", aristocrate sau nu, cântă şi se acompaniază cu diverse instrumente, în special de percuţie, întreţinând atmosfera unui grup unit, angajat să distreze cu orice preţ. Şi când se spune Fiat lux!, dezmăţul pisicesc începe să se dezlănţuie.
Meritul teatrului din Suceava este de a promova autori contemporani autohtoni cu orice risc, ceea ce, s-o recunoaştem, nu toate teatrele de la noi sunt dispuse să facă. Structura unui spectacol muzical, în întregime nou, pe gustul publicului, n-ar trebui să fie un risc şi totuşi este. Mai ales când muzica originală, de substanţă elitistă, cea care refuză să introducă şlagăre, se îmbină cu un umor popular. Este riscul la care s-a expus Teatrul Naţional din Cluj când a montat, acum câţiva ani, spectacolul Singur printre mârlani, după un text de Florin Bican în regia Andreei Gavriliu şi a ratat. Muzica din actualele Pisici se înscrie în stilul tânguios dulceag al manierei componistice lansate cândva de Ada Milea în spectacolele de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, mai ales în Sânziana şi Pepelea. După o colaborare a lui Bobo Burlăceanu cu Ada Milean, filonul acestei muzici a renăscut la Suceava şi de acolo, linia melodică ondulatorie a fost pusă în serviciul graiului moldovinesc, apoi s-a întors pe plaiuri ardeleneşti, la Turda, în cadrul acestui festival care prezintă, iată, diverse experimente artistice de la lume adunate şi iarăşi la lume date.