iulie 2021
Angelin Preljocaj este un coregraf original, de formaţie clasică, dar care a îmbrăţişat încă de la început dansul contemporan, influenţat de colaborarea sa la New York cu Merce Cunningham, de la care a preluat compoziţia şi rigurozitatea mişcării. Chiar dacă vine cu un limbaj coregrafic autentic, bine definit, Preljocaj continuă să exploreze posibilităţile acestei arte în conjuncţie cu muzica, scenografia, costumele, într-o dinamică constructivă. Cu fiecare creaţie îşi propune noi formule estetice prin acea tehnică a "colaborării" - după cum el însuşi descrie procesul creaţiei, ca efort colectiv ce nu se poate realiza în intimitate precum literatura sau pictura.

Înfiinţează compania sa de dans - Ballet Preljocaj - în 1984, producând o gamă variată de lucrări inspirate de baletul clasic şi creaţii originale pornind de la teme de basm, mit sau multiple tradiţii culturale.

O adaptare online a baletului La Fresque, creat în 2019, inspirat de un basm chinezesc, Pictura de pe perete, propune o viziune introspectivă prin focalizarea asupra unor detalii a căror nuanţe şi subtilităţi rămân insesizabile reprezentaţiei într-o sală de teatru.

Doi călători prinşi într-o furtună găsesc refugiu într-un templu, pe peretele căruia apare o frescă reprezentând un grup de fete tinere. Chu se îndrăgosteşte atât de tare de una dintre ele, încât transgresează spaţiul intim al tabloului pentru a ajunge la ea.

O suită de momente coregrafice alternează compoziţiile de grup cu duete sau solo-uri, în structuri ce traversează în diverse ritmuri - de la statuar la sarabandă - realităţi paralele, stări de conştiinţă sau vise. Muzica, aparţinând lui Nicolas Godin, servind ca background demersului narativ, este fidel urmărită de gestul coregrafic, alternând între un sincronism punctual şi un contrapunct indus de multiplele linii melodice sau ritmuri interioare.

Grupuri uniforme, numeric şi vestimentar, totalizează cinci bărbaţi şi cinci femei distribuite în diverse roluri. Aleasa poartă mereu un costum alb în contrast cu celelalte fete ce vin cu o cromatică individuală sau cu robe negre în contextul frescei. Acest contrast se va păstra de-a lungul baletului, pe măsură ce costumele (Azzedine Alaïa) se schimbă odată cu rolurile. Albul nuntit survine încă din primul tablou, traversând întreaga recuzită vestimentară.

Registrul instrumental este prolix; un fundal minimalist susţinut de un sintetizator este adesea suprapus cu instrumente de percuţie (în ritmuri africane), un clavecin, un saxofon, o harfă, adăugând elemente de jazz, blues, tango şi muzică barocă sau progresivă.

Scenografia este minimală; o platformă goală ce uneori se despică pentru a marca trecerile de nivel între vis, ficţiune şi realitate şi un fundal pe care sunt sporadic proiectate spirale sau spectre de lumină. Scena, cufundată în întuneric, deschide câteodată un cadru dreptunghiular de lumină în care balerinii execută în contre-jour un dans de forme şi umbre.

Primul tablou fixează premisele basmului prin duetul celor doi călători ce se mişcă în tandem. Rostogoliri pe sol, sărituri şi piruete în ritmuri percutante sugerează lupta celor doi cu forţele oarbe ale naturii. O muzică psihedelică augmentează atmosfera, pulsând în ritmul arcelor spectrale de lumină proiectate în fundal. Călătorii sunt întâmpinaţi de un grup de trei călugări - ca nişte dervişi zburători - într-o vrie de piruete şi posturi marţiale.

Urmează câteva momente de linişte şi nemişcare; călugării şi călătorii au adormit în timp ce fresca survine din întuneric, dezvăluind cinci fete ce ocupă statuar şi dezordonat - ca într-o fotografie alb-negru - spaţiul unui piedestal.

Fetele încep să se mişte senzual rotindu-şi coamele lungi şi despletite. Părul devine element coregrafic, zburând în toate direcţiile, ca o herghelie de cai ce aleargă grupaţi în bătaia vântului. Mişcări dezlănţuite, în extaz numai din braţe, cap şi trunchi. Fetele par posedate de forţe oculte, ca prizoniere ale frescei. Capetele aruncate pe spate se rotesc circular, cuprinse de o furie bahică. Mişcarea e fie energetică, fie vaporoasă şi unduitoare, fluidă sau imponderabilă. Părul este volbură, vânt, apă sau lumină irizată.

Chu se trezeşte din somn şi se integrează acestei coregrafii de mistere. Iubirea se dezlănţuie candid şi expresiv printr-un duet suav şi delicat cu elemente de balet clasic; Chu mângâie fata din tablou, apoi o ia în braţe... Ȋntr-o suită de mişcări în oglindă, cei doi par simbolic despărţiţi de o suprafaţă invizibilă în care trupurile lor se întâlnesc punctiform, fără să se atingă, cu încetinitorul, într-un senzualism acvatic. O cortină transparentă - insesizabilă până în acel moment - se ridică înghiţindu-l pe Chu înăuntru.

Câteva tablouri se fac remarcate printr-o estetică particulară ce îmbogăţeşte conţinutul narativ prin viziunea mitic-poetică a artistului. Pe un culoar oblic de lumină, într-un ritm accelerat, cei zece protagonişti execută dansuri mundane - o stranie incursiune într-o realitate plauzibilă sau onirică. Perechile dispar şi rămân doar cei doi iubiţi, în spatele unei perdele de lumină, într-un contre-jour în care formele lor negre se împletesc într-o coregrafie fluidă, cu profunzimi lirice. Cei doi dansatori levitează cu braţele ce se arcuiesc, în tandem - ca nişte păsări de întuneric. Scena devine un teatru de umbre. Peretele de lumină dispare şi este înlocuit de o noapte înstelată, în care apar şi dispar constelaţii de lumină ca nişte organisme multicelulare. Linia muzicală cu rezonanţe industriale, abia perceptibilă, creşte într-o vibraţie pulsatorie, pe măsură ce lumina cedează şi trupurile de umbră dobândesc o materialitate fulgurantă într-o cromatică alb-negru.

Urmează un solo al fetei în care părul îşi reia funcţia coregrafică. Părul şi rochia execută piruete în cercuri ameţitoare şi concentrice, într-o fugă sălbatică în jurul scenei. Epuizată, cade într-un somn eliberator. Ȋn conjuncţie cu tabloul anterior, pare că firul narativ îşi găseşte reprezentarea într-un spaţiu oniric. Apar demonii visului ce poartă măşti albe şi levitează fără trup - ca nişte marionete Bunraku - prin întunericul scenei, manipulate de propriile lor trupuri. Ȋmbrăcate în salopete negre (precum păpuşarii), trupurile se reliefează ulterior în conuri de umbră. Ca nişte incubi, monştrii cu cozi şi pene năpădesc în gesturi senzuale trupul adormit al fetei. Urmează un dans sardonic, coşmaresc, cu salturi în piruetă şi sărituri drăceşti, căruia fata i se auto-integrează purtând la rându-i masca albă. Linia muzicală în ritmuri jazz-ificate, e dublată de un sax răguşit ce aduce un ritm interior pe care gestul coregrafic se emulează contrapunctic.

Un tablou de factură expresionistă reprezintă nunta în cer oficiată de paranivele coborâte din tablou. Ele formează un careu în jurul miresei, reprezentând cele patru puncte cardinale. Părul miresei e partiţionat în patru şuviţe de care stau prinse cele patru fete. Filmată de sus, compoziţia pare un caleidoscop escherian. Ȋncolăcite şi învârciolite prin mişcarea lor circulară, cele patru fuioare se unesc în vârful capului într-un coc. Soseşte mirele - urmărim un duet galant, în paşi de tango şi blues. Ritualul de nuntă adună cei zece balerini într-un grup compact, executând un complex de sărituri pe loc, cu arcuiri segmentate din braţe, imitând zborul, într-un ritm furibund şi vibratil în contrapunct cu cele două linii muzicale pregnant minimaliste.

Părul fetelor este prelungit cosmic; cozi împletite coboară din tavan prinse în cocul strâns în vârful capului. Bărbaţii prinşi în părul lor se balansează ca într-un scrânciob sau se rotesc imponderabil, executând mişcări la trapez pe cozile lor celeste. Fetele se rotesc şi ele spânzurate de propriul păr cu capul în jos, aducând o lume magică, răsturnată, în ritmul atenuat şi legănat al muzicii, ca un dangăt încetinit de clopot. Perechile pendulează într-un zbor oniric. Mireasa e îmbrăţişată de mire cu două buchete de trandafiri roşi, după care adorm pliaţi într-o poziţie fetală.

Părul lung şi răsfirat, simbol al senzualităţii şi al frumuseţii feminine, împletirea şi suişul lui în formă de coc - ca simbol al nunţii - sugerează deopotrivă vigoarea tinereţii, energia vitală şi forţa interioară degajată de sentimentul iubirii ce răzbate în postură, balansul şi vria dansului.

Un alt tablou în contre-jour proiectează chenarul frescei într-un cadru de lumină unde trei gardieni cu coifuri de luptă îşi suprapun umbrele într-un complex spectral ce trimite la dansul lui Shiva, cu şase mâini şi şase picioare - în posturi vitruviene. Spectrul se desface în trei războinici ce ies din cadrul frescei şi execută un dans ponderabil - în contrast cu zborul scenelor precedente - de arte marţiale, cu mişcări segmentate, greoaie, mânuind arme invizibile. Cei doi îndrăgostiţi ce dorm îmbrăţişaţi sunt separaţi şi Chu este purtat pe braţe de cei trei războinici şi rostogolit în neant printr-o ruptura de nivel desprinsă din platforma scenei.

Ultima scenă îl readuce pe Chu, trezit dintr-un somn adânc, lângă tovarăşul său de călătorie. Fresca se reconfigurează în aceeaşi dispoziţie din primul tablou, doar că iubita îşi poartă părul strâns în coc. Noua postură vine cu ambiguitatea ei; fata poartă coc pentru că aparţine altcuiva, ca semn al unei iubiri imposibile, sau cocul este simbolul nunţii consumată oniric cu Chu? Preljocaj pare să încline către a doua variantă - pentru că în coc stă prins un trandafir roşu. O lună palidă coloidală - ca simbol al misterului feminin - domină fresca.

Baletul adună o suită de motive ce susţin mitic şi magic reprezentarea: zborul, părul, trandafirul roşu, coada împletită, cocul. Ele devin elemente coregrafice ce potenţează dansul în demersul lui narativ şi ritualic. Zborul este o temă recurentă în care iubirea este pusă expresionist în relaţie cu extazul imponderabilităţii. Trandafirul roşu este o floare de nuntă.

Părul este un element erotic, dar şi o vahană, un instrument prin care Chu comunică magic cu iubita sa. Motivul cozilor împletite ale fetelor ce unesc cerul cu pământul trimite la basmul Rapunzel (al Fraţilor Grimm). Sechestrată într-un turn, Rapunzel îşi lasă cosiţa la fereastră pentru ca alesul inimii ei să se poată sui la ea.

Portul şi dansul părului identifică ipostazele fetelor din tablou. Ȋn dansul lor ritualic, iniţiatic, din primul tablou, când se rotesc cu braţele ridicate şi capetele aruncate pe spate, cu părul volbură, lung şi despletit, se aseamănă cu preotesele din templul Afroditei - invocând forţele naturii să abată călătorii de la drum. Schimbarea pieptănăturii semnifică trecerea către o nouă stare - nuntirea.

Dansul lui Preljocaj realizează un manifest poetic prin forţa lui de transfigurare ce face imperceptibilă trecerea de la ficţiune la realitate, din tablou în viaţă, din starea de veghe în somn, într-un demers armonic şi hipnotic ce potenţează cinematic şi mitic basmul chinezesc de care este inspirat.
  

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus