Înființează compania sa de dans - Ballet Preljocaj - în 1984, producând o gamă variată de lucrări inspirate de baletul clasic și creații originale pornind de la teme de basm, mit sau multiple tradiții culturale.
O adaptare online a baletului La Fresque, creat în 2019, inspirat de un basm chinezesc, Pictura de pe perete, propune o viziune introspectivă prin focalizarea asupra unor detalii a căror nuanțe și subtilități rămân insesizabile reprezentației într-o sală de teatru.
Doi călători prinși într-o furtună găsesc refugiu într-un templu, pe peretele căruia apare o frescă reprezentând un grup de fete tinere. Chu se îndrăgostește atât de tare de una dintre ele, încât transgresează spațiul intim al tabloului pentru a ajunge la ea.
O suită de momente coregrafice alternează compozițiile de grup cu duete sau solo-uri, în structuri ce traversează în diverse ritmuri - de la statuar la sarabandă - realități paralele, stări de conștiință sau vise. Muzica, aparținând lui Nicolas Godin, servind ca background demersului narativ, este fidel urmărită de gestul coregrafic, alternând între un sincronism punctual și un contrapunct indus de multiplele linii melodice sau ritmuri interioare.
Grupuri uniforme, numeric și vestimentar, totalizează cinci bărbați și cinci femei distribuite în diverse roluri. Aleasa poartă mereu un costum alb în contrast cu celelalte fete ce vin cu o cromatică individuală sau cu robe negre în contextul frescei. Acest contrast se va păstra de-a lungul baletului, pe măsură ce costumele (Azzedine Alaïa) se schimbă odată cu rolurile. Albul nuntit survine încă din primul tablou, traversând întreaga recuzită vestimentară.
Registrul instrumental este prolix; un fundal minimalist susținut de un sintetizator este adesea suprapus cu instrumente de percuție (în ritmuri africane), un clavecin, un saxofon, o harfă, adăugând elemente de jazz, blues, tango și muzică barocă sau progresivă.
Scenografia este minimală; o platformă goală ce uneori se despică pentru a marca trecerile de nivel între vis, ficțiune și realitate și un fundal pe care sunt sporadic proiectate spirale sau spectre de lumină. Scena, cufundată în întuneric, deschide câteodată un cadru dreptunghiular de lumină în care balerinii execută în contre-jour un dans de forme și umbre.
Primul tablou fixează premisele basmului prin duetul celor doi călători ce se mișcă în tandem. Rostogoliri pe sol, sărituri și piruete în ritmuri percutante sugerează lupta celor doi cu forțele oarbe ale naturii. O muzică psihedelică augmentează atmosfera, pulsând în ritmul arcelor spectrale de lumină proiectate în fundal. Călătorii sunt întâmpinați de un grup de trei călugări - ca niște derviși zburători - într-o vrie de piruete și posturi marțiale.
Urmează câteva momente de liniște și nemișcare; călugării și călătorii au adormit în timp ce fresca survine din întuneric, dezvăluind cinci fete ce ocupă statuar și dezordonat - ca într-o fotografie alb-negru - spațiul unui piedestal.
Fetele încep să se miște senzual rotindu-și coamele lungi și despletite. Părul devine element coregrafic, zburând în toate direcțiile, ca o herghelie de cai ce aleargă grupați în bătaia vântului. Mișcări dezlănțuite, în extaz numai din brațe, cap și trunchi. Fetele par posedate de forțe oculte, ca prizoniere ale frescei. Capetele aruncate pe spate se rotesc circular, cuprinse de o furie bahică. Mișcarea e fie energetică, fie vaporoasă și unduitoare, fluidă sau imponderabilă. Părul este volbură, vânt, apă sau lumină irizată.
Chu se trezește din somn și se integrează acestei coregrafii de mistere. Iubirea se dezlănțuie candid și expresiv printr-un duet suav și delicat cu elemente de balet clasic; Chu mângâie fata din tablou, apoi o ia în brațe... Ȋntr-o suită de mișcări în oglindă, cei doi par simbolic despărțiți de o suprafață invizibilă în care trupurile lor se întâlnesc punctiform, fără să se atingă, cu încetinitorul, într-un senzualism acvatic. O cortină transparentă - insesizabilă până în acel moment - se ridică înghițindu-l pe Chu înăuntru.
Câteva tablouri se fac remarcate printr-o estetică particulară ce îmbogățește conținutul narativ prin viziunea mitic-poetică a artistului. Pe un culoar oblic de lumină, într-un ritm accelerat, cei zece protagoniști execută dansuri mundane - o stranie incursiune într-o realitate plauzibilă sau onirică. Perechile dispar și rămân doar cei doi iubiți, în spatele unei perdele de lumină, într-un contre-jour în care formele lor negre se împletesc într-o coregrafie fluidă, cu profunzimi lirice. Cei doi dansatori levitează cu brațele ce se arcuiesc, în tandem - ca niște păsări de întuneric. Scena devine un teatru de umbre. Peretele de lumină dispare și este înlocuit de o noapte înstelată, în care apar și dispar constelații de lumină ca niște organisme multicelulare. Linia muzicală cu rezonanțe industriale, abia perceptibilă, crește într-o vibrație pulsatorie, pe măsură ce lumina cedează și trupurile de umbră dobândesc o materialitate fulgurantă într-o cromatică alb-negru.
Urmează un solo al fetei în care părul își reia funcția coregrafică. Părul și rochia execută piruete în cercuri amețitoare și concentrice, într-o fugă sălbatică în jurul scenei. Epuizată, cade într-un somn eliberator. Ȋn conjuncție cu tabloul anterior, pare că firul narativ își găsește reprezentarea într-un spațiu oniric. Apar demonii visului ce poartă măști albe și levitează fără trup - ca niște marionete Bunraku - prin întunericul scenei, manipulate de propriile lor trupuri. Ȋmbrăcate în salopete negre (precum păpușarii), trupurile se reliefează ulterior în conuri de umbră. Ca niște incubi, monștrii cu cozi și pene năpădesc în gesturi senzuale trupul adormit al fetei. Urmează un dans sardonic, coșmaresc, cu salturi în piruetă și sărituri drăcești, căruia fata i se auto-integrează purtând la rându-i masca albă. Linia muzicală în ritmuri jazz-ificate, e dublată de un sax răgușit ce aduce un ritm interior pe care gestul coregrafic se emulează contrapunctic.
Un tablou de factură expresionistă reprezintă nunta în cer oficiată de paranivele coborâte din tablou. Ele formează un careu în jurul miresei, reprezentând cele patru puncte cardinale. Părul miresei e partiționat în patru șuvițe de care stau prinse cele patru fete. Filmată de sus, compoziția pare un caleidoscop escherian. Ȋncolăcite și învârciolite prin mișcarea lor circulară, cele patru fuioare se unesc în vârful capului într-un coc. Sosește mirele - urmărim un duet galant, în pași de tango și blues. Ritualul de nuntă adună cei zece balerini într-un grup compact, executând un complex de sărituri pe loc, cu arcuiri segmentate din brațe, imitând zborul, într-un ritm furibund și vibratil în contrapunct cu cele două linii muzicale pregnant minimaliste.
Părul fetelor este prelungit cosmic; cozi împletite coboară din tavan prinse în cocul strâns în vârful capului. Bărbații prinși în părul lor se balansează ca într-un scrânciob sau se rotesc imponderabil, executând mișcări la trapez pe cozile lor celeste. Fetele se rotesc și ele spânzurate de propriul păr cu capul în jos, aducând o lume magică, răsturnată, în ritmul atenuat și legănat al muzicii, ca un dangăt încetinit de clopot. Perechile pendulează într-un zbor oniric. Mireasa e îmbrățișată de mire cu două buchete de trandafiri roși, după care adorm pliați într-o poziție fetală.
Părul lung și răsfirat, simbol al senzualității și al frumuseții feminine, împletirea și suișul lui în formă de coc - ca simbol al nunții - sugerează deopotrivă vigoarea tinereții, energia vitală și forța interioară degajată de sentimentul iubirii ce răzbate în postură, balansul și vria dansului.
Un alt tablou în contre-jour proiectează chenarul frescei într-un cadru de lumină unde trei gardieni cu coifuri de luptă își suprapun umbrele într-un complex spectral ce trimite la dansul lui Shiva, cu șase mâini și șase picioare - în posturi vitruviene. Spectrul se desface în trei războinici ce ies din cadrul frescei și execută un dans ponderabil - în contrast cu zborul scenelor precedente - de arte marțiale, cu mișcări segmentate, greoaie, mânuind arme invizibile. Cei doi îndrăgostiți ce dorm îmbrățișați sunt separați și Chu este purtat pe brațe de cei trei războinici și rostogolit în neant printr-o ruptura de nivel desprinsă din platforma scenei.
Ultima scenă îl readuce pe Chu, trezit dintr-un somn adânc, lângă tovarășul său de călătorie. Fresca se reconfigurează în aceeași dispoziție din primul tablou, doar că iubita își poartă părul strâns în coc. Noua postură vine cu ambiguitatea ei; fata poartă coc pentru că aparține altcuiva, ca semn al unei iubiri imposibile, sau cocul este simbolul nunții consumată oniric cu Chu? Preljocaj pare să încline către a doua variantă - pentru că în coc stă prins un trandafir roșu. O lună palidă coloidală - ca simbol al misterului feminin - domină fresca.
Baletul adună o suită de motive ce susțin mitic și magic reprezentarea: zborul, părul, trandafirul roșu, coada împletită, cocul. Ele devin elemente coregrafice ce potențează dansul în demersul lui narativ și ritualic. Zborul este o temă recurentă în care iubirea este pusă expresionist în relație cu extazul imponderabilității. Trandafirul roșu este o floare de nuntă.
Părul este un element erotic, dar și o vahană, un instrument prin care Chu comunică magic cu iubita sa. Motivul cozilor împletite ale fetelor ce unesc cerul cu pământul trimite la basmul Rapunzel (al Fraților Grimm). Sechestrată într-un turn, Rapunzel își lasă cosița la fereastră pentru ca alesul inimii ei să se poată sui la ea.
Portul și dansul părului identifică ipostazele fetelor din tablou. Ȋn dansul lor ritualic, inițiatic, din primul tablou, când se rotesc cu brațele ridicate și capetele aruncate pe spate, cu părul volbură, lung și despletit, se aseamănă cu preotesele din templul Afroditei - invocând forțele naturii să abată călătorii de la drum. Schimbarea pieptănăturii semnifică trecerea către o nouă stare - nuntirea.
Dansul lui Preljocaj realizează un manifest poetic prin forța lui de transfigurare ce face imperceptibilă trecerea de la ficțiune la realitate, din tablou în viață, din starea de veghe în somn, într-un demers armonic și hipnotic ce potențează cinematic și mitic basmul chinezesc de care este inspirat.