Drept urmare, jazz nu se mai aude la posturile de radio care fac audienţă, la televizor nici atât, fiind concurat şi, respectiv, înlocuit de muzici tot mai "relaxante", adică stereotipe şi simpliste.
Şi iată că, totuşi, în mod miraculos, datorită câtorva personalităţi - cât să-ncapă pe degetele de la o mână - atât din zona managementului cultural, cât şi din cadrul unei corporaţii care a făcut tradiţie din organizarea de evenimente culturale autentice, cel mai important big-band de jazz din New York şi respectiv una dintre cele mai titrate formaţii de gen din Statele Unite au venit pentru prima dată în România, pentru o serie de 4 concerte, la Bucureşti, Sibiu şi Timişoara, incluzându-ne în traseul turneului european prin care artiştii americani îşi reluau practic activitatea scenică după mai mult de un an de interdicţie.
Am avut şansa de a fi spectator la primele două concerte de la Bucureşti, care alături de cel de la Sibiu, desfăşurat în aer liber, în Piaţa Mare, au avut loc în cadrul celei de-a XXI-a ediţii a Întâlnirilor JTI, organizate de Fundaţia Art Production, Centrul Naţional de Artă "Tinerimea Română", Filarmonica de Stat din Sibiu şi au lăsat, pe lângă o uimitoare impresie artistică şi amintirea unei deosebite încărcături emoţionale.
Povestea a început în anul 2019, când violoncelistul şi profesorul Marin Cazacu, din postura de manager al Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română" şi creator al Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României a reuşit marea performanţă de a iniţia şi duce la bun sfârşit ambiţiosul proiect în urma căruia Orchestra Naţională Simfonică a României, avându-l la pupitru pe Cristian Măcelaru, a susţinut un turneu de 6 concerte în Statele Unite ale Americii.
Cheia de boltă a turneului a fost prezenţa la New York, unde alături de Jazz at Lincoln Center Orchestra, tinerii muzicieni români au prezentat în premieră mondială impresionanta lucrare de jazz simfonic The Jungle compusă de Wynton Marsalis, o tulburătoare frescă sonoră a vieţii oamenilor în interiorul Marelui Măr, dincolo de stereotipurile hollywoodiene, sau cea a serialelor de televiziune. Modul în care, aşa cum declara Wynton Marsalis însuşi, "tinerii muzicieni, care ar putea să ne fie elevi, au arătat ce înseamnă să fii român cu demnitate şi cu stil" a extins prietenia deja existentă dintre compozitor şi dirijorul Cristian Măcelaru, la vremea aceea încă ne-reîntors în Europa în actualele poziţii de dirijor principal la WDR Köln şi Orchestre National de France de la Paris cu orchestra şi cu Marin Cazacu, cei trei plănuind încă de atunci o reeditare a marelui succes de la New York.
La Sala Mare a Palatului, a avut loc pe 1 iulie 2021 un concert susţinut doar de JLCO şi Wynton Marsalis, cu un program tradiţional de big-band, care a arătat cât de proaspăt şi de actual este în continuare acest idiom, care deşi foloseşte aceleaşi mecanisme de construcţie şi aceleaşi principii de dezvoltare (ca şi muzica clasică pe ale ei, nu total diferite de altfel), poate fi în continuare surprinzător în noutatea pe care personalitatea fiecărui compozitor, aranjor şi interpret o poate imprima muzicii.
A fost simplu. Toţi muzicienii au intrat pe scenă şi, de la primele note, odată cu emisia specifică a trompetelor şi a tromboanelor, toţi cei prezenţi au fost transportaţi în vechiul New Orleans, într-o frumoasă evocare a rădăcinilor. Ce a urmat... va fi de povestit nepoţilor. Fără a abuza de explorări modale sau cascade de armonii substitutive cu solo-uri care timp de zeci de măsuri să evadeze continuu în direcţii free, care devin foarte greu de urmărit chiar şi de cunoscători, muzicienii-profesori ai acestei fabuloase orchestre au dat o superbă lecţie de comunicare.
Pornim de la modul în care cei 15 muzicieni au fost perfect sincronizaţi, funcţia dirijorului fiind asumată iniţial de semnatarul aranjamentelor, provenit tot dintre ei, pentru ca ulterior, în funcţie de moment, aceasta să migreze la alţi membri ai orchestrei. Continuăm cu modul absolut încântător de frazare, cu dinamica nuanţelor, cu construcţia frazelor, cu modul subtil de întrepătrundere a pasajelor de solo cu cele "de pachet", ca să nu mai vorbim de culorile sonore care baleiau seducător de la cele mai susurate jocuri de surdină, la emisiile rough, care în suita de 5 piese a lui Sonny Rollins te aduceau brutal cu picioarele pe un pământ al durerii şi al disperării, sunete despre care se poate scrie liniştit o carte. Toate aceste elemente au arătat ce înseamnă cu adevărat a cânta cu stil.
Solo-urile acestor formidabili virtuozi nu au avut nici o clipă acel aer macho care a pervertit în ochii multora ideea de instrumentist de jazz, evoluând în favoarea acelei maniere talkative proprie unor oameni care au cu adevărat ceva de spus. Individualităţi distincte, nume bine-cunoscute în lumea jazz-ului, din generaţii diferite, membrii orchestrei având vârste între 30 şi 60+ ani, au evoluat într-un spirit de echipă absolut impresionant, lucru care dă cu adevărat o măsură a staturii profesionale a liderului lor, trompetistul, compozitorul şi profesorul Wynton Marsalis.
Simţeai cum toate privirile cereau aprobarea tacită a unui coleg şi prieten, în persoana acestui imens artist. Argumente covârşitoare, precum o adecvare ritmică ce solicita atenţia chiar şi a excepţionalei secţii ritmice, sau ameţitoarele sale incursiuni într-un supra-acut unde îşi dădeau mâna Coltrane şi Parker, aproape că pălesc în faţa atitudinii sale faţă de actul artistic în general. Am simţit tot timpul existenţa unei mâini întinse cu multă dragoste către cei din jur, cu siguranţă dublată de fermitatea oţelului pentru tot ceea ce înseamnă disciplina muncii, dar larg deschisă şi disponibilă să simtă atingerea şi emoţia celor cărora viaţa nu le-a surâs.
Publicul a avut ocazia să vadă acest tip de sensibilitate continuată într-o formă mult mai amplă şi complexă în cel de-al doilea concert, cel de la Sala Radio, unde piesele introductive interpretate de big-band şi continuate apoi de Uvertura Carnaval prezentată de Orchestra Naţională Simfonică a României dirijată de Cristian Măcelaru, au fost preambulul monumentalei simfonii The Jungle compusă de Wynton Marsalis, la comanda Filarmonicii din New York pentru a aniversa 175 de ani de la înfiinţarea orchestrei, simfonie în care compozitorul a reuşit să surprindă în culorile locale spiritul universal al malaxorului social care este peste tot în lume Marele Oraş, indiferent în ce loc din lume se află acesta.
Aşa cum a declarat şi la conferinţa de presă, reîntâlnirea cu orchestra, pe care Marin Cazacu s-a străduit şi a reuşit să o recompună în proporţie de 95 la sută faţă de cea care a interpretat integral piesa în premieră mondială în ianuarie 2019, la New York, a fost una aşteptată cu nerăbdare, iar această stimă şi bucurie reciprocă de a cânta din nou împreună s-a putut citi pe feţele muzicienilor pe tot parcursul piesei.
Dirijorul Cristian Măcelaru, care el însuşi oferă la acest moment al carierei sale o încântătoare senzaţie de "mereu mai bun", a reuşit o versiune a simfoniei parcă şi mai impresionantă - aprecierea este pur subiectivă - ca la New York, într-un spaţiu unde acustica de la Sala Radio şi energia unui public nu doar avid de act artistic consumat pe viu, dar şi cucerit de desfăşurarea epică şi firul roşu descris de energia lui Cristian Măcelaru, au creat o atmosferă de concert de mare intensitate emoţională.
A fost un triumf prezenţa Jazz at Lincoln Center Orchestra şi a lui Wynton Marsalis la Bucureşti, continuat cu ploaia torenţială din Piaţa Mare din Sibiu, care nu a reuşit să gonească cei peste 3500 de oameni - apreciere la fel de subiectivă - care i-au aplaudat frenetic pe marii artişti din spaţiul amenajat, din preajma acestuia şi de la terasele din piaţă.
Cu publicul în picioare, la finalul concertului de la Sala Radio, Wynton Marsalis a izbucnit în lacrimi. Am recunoscut în ele şi lacrimile artistului de pretutindeni căruia i-au fost şi îi sunt încă interzise în anumite părţi ale lumii drepturile de a-şi exercita menirea. Aceea de a comunica cu semenii săi. Cu publicul în picioare, la Sala Palatului, pe post de bis, Wynton Marsalis a lăsat a piece of him publicului, eternului public, care asemenea lui Cronos îşi devorează subiectul adoraţiei. O adoraţie fără de care nu putem trăi.
Foto: Virgil Oprina