aprilie 2022

Aveam 25 de ani, eram un tânăr cu viitor în teatrul românesc și nu bănuiam că viața urma să-mi fie complet schimbată atunci când în cutia poștală am găsit epistola de la o anumită Ellen Stewart (nu știam prea bine cine e), scrisă cu cerneală violetă (culoarea ei preferată, cum am aflat mai târziu), prin care mă anunța că obținuse o bursă a Fundației Ford ca să lucrez un spectacol la teatrul ei, La MaMa din New York ("MaMa" era pronunțat cu accentul pe a doua silabă, "La" fiind un semn de sofisticare cosmopolită).

Nici azi nu mi-e clar cum a dat norocul peste mine - deși există diverse explicații, niciuna nu e concludentă. A fost un lanț de întâmplări neverosimile, pe care le-am povestit de n ori, dar la care tot revin, în speranța că le voi dezlega misterul. Spre exemplu, cum a venit Ellen la București direct la mine, în mulțimea în care mă aflam, așteptând-o la Otopeni, deși nu mă văzuse niciodată? Sau cum, în plin comunism, a trecut de serviciul de pază de la Casa Scânteii și a ajuns, habar n-am prin ce miracol, în biroul șefului culturii, temutul Popescu Dumnezeu, deși nu fusese anunțată, ca să-l convingă să-mi înlesnească obținerea pașaportului pentru plecarea în SUA, căci cererea îmi fusese refuzată?! Iar când, uluit, am întrebat‑o la ieșire cum a reușit să comunice cu "Dumnezeu", mi-a răspuns amuzată: "Cum domnul nu știa engleză, am vorbit eu românește!". Totul era trăsnit și neplauzibil, ca și cum ar fi ținut de domeniul farfuriilor zburătoare!

O nebuloasă miraculoasă sau pur și simplu magnetismul și forța extraordinară ale lui Ellen vor fi fost responsabile pentru schimbarea destinului meu? Nu am să știu vreodată, dar i-am fost de atunci dator pentru tot ce a urmat. Fără apariția ei în viața mea, aș fi ajuns poate un regizor respectabil într-un mic teatru de provincie, dar nu aș fi cunoscut lumea, nici cariera pe care am avut-o.

Scriu aceste note ca să înțeleg, poate, cine a fost această formidabilă ființă plină de contradicții, învăluită într-un mister autentic nedezlegat până azi.

Ellen Stewart și AndreI Șerban

*
De la data și locul nașterii până la dacă și de câte ori a fost căsătorită, tot ce ține de viața privată a lui Ellen a fost și a rămas învăluit într-o atmosferă de legendă, pe care a inițiat-o și i-a plăcut s-o întrețină. Ea însăși a lansat diferite versiuni: că s-ar fi născut când la Alexandria, când în Louisiana sau la Chicago, pe 7 noiembrie, aparent, dar exact în ce an nu știm. Vorbea uneori cu un accent franțuzesc inventat, pe care alteori îl schimba în british, sau născocea o păsărească proprie, neinteligibilă. Mă întrebam dacă erau capricii cu care se amuza sau un joc abil și bine calculat cu care s-a descurcat în situații greu de navigat. O dată, văzându‑mă derutat, neînțelegând ce spune, mi-a explicat că folosește intonația strămoșilor ei, care făceau parte dintr-un trib stabilit lângă nu știu ce mare fluviu din Georgia, cumpărați mai târziu ca sclavi. Adevăr sau ficțiune, sigur trecutul ei trebuie să fi fost extrem de dificil, și totuși se raporta la el iscusit.

Mă întreb adesea: dacă Ellen ar trăi în America de azi, în plină corectitudine politică și revoluție culturală, ce atitudine ar avea? O veche prietenă, apropiată a ei, m-a asigurat categoric că Ellen nu ar simpatiza cu mișcarea woke sau cu Black Lives Matter. Mi-a amintit că ea nu a luat niciodată poziție nici față de mișcările civile din anii '60, nici față de protestele contra rasismului. Mulți se așteptau și militau activ ca La MaMa să aibă o trupă all black, dar Ellen s-a opus. Ed Bullins, cunoscutul dramaturg asociat cu Black Panthers, insista că ar trebui să ofere mai multe șanse artiștilor de culoare marginalizați. Am fost martor când Ellen i-a răspuns brutal: Stop crying in your soup! Nu era prima oară când exprima poziția clară că La MaMa nu era interesată de teatru politic, nu milita contra injustiției rasiale sau pentru drepturi egale. "Mă interesează oamenii și atât", spunea ea. Nu era un slogan gol, ci adevărul pur. În toți anii cât am lucrat acolo, am fost martor că La MaMa a servit drept adăpost, azil sau refugiu pentru sute de artiști, de orice orientare sexuală, dar Ellen nu făcea caz din asta, ci pentru ea era o alegere firească. Azi, La MaMa încurajează mișcarea LGBT, egalitatea de gen și alte subiecte fierbinți la ordinea zilei, susținând că astfel continuă tradiția inițiată de Ellen. Nu știu dacă ea s-ar recunoaște în noua viziune, dar mie militantismul politic asumat de acum nu-mi evocă intenția inițială de teatru pur, pe care am întâlnit-o la vechea La MaMa.

"Eu nu sunt BLACK" e o frază pe care Ellen o repeta des și era pentru mulți de neînțeles. În același timp, detesta apartheidul și boicota Coca-Cola, argumentând că "e fabricată cu contribuția guvernului sud-african - and I hate them". În semn de protest, consuma (naiv) Pepsi.


Am tot încercat de-a lungul anilor să-mi explic multiplele contradicții ale lui Ellen. Printre măștile pe care le purta în viață erau câteva pe care le inventase ca să fie acceptată în cercuri înalte, unde era aproape imposibil să ajungă "negrii" (sau, cum se spune corect azi, afro-americanii). Ellen s-a luptat continuu să supraviețuiască și, ca să se legitimeze, cum nu avea nici studii artistice, nici în alt domeniu, ca să fie remarcată, a trebuit să-și creeze o personalitate originală. Având o imaginație uluitoare, a excelat în soluții. E greu de exprimat în cuvinte farmecul pe care îl emana și cum își atingea cu un instinct infailibil țintele. Inteligența ei excentrică, exotismul vestimentar, intonația vocii, mersul și ținuta ei exercitau asupra tuturor o fascinație puternică. Unii se întrebau mai în glumă, mai în serios dacă nu venea de pe altă planetă.

Ellen Stewart a fost o adevărată forță a naturii, un spirit total liber, independent, imposibil de clasificat. Cuvintele nu mă ajută să o descriu. Viziunea ei pentru La MaMa (dacă a avut doar una!) a fost cea a unei uși larg deschise spre oameni, spre viață. O atitudine generoasă, dar riscantă, pentru că America nu era pregătită să o accepte. Și a suportat consecințele atunci când mai multe fundații americane i-au tăiat drastic bursele, acuzând-o că "nu reprezintă teatrul american", fiind prea "internațională". Pentru o femeie singură, de culoare, nu a fost ușor să se lupte zilnic cu obtuzitatea birocratică, dar mai ales cu ostilitatea disprețuitoare a celor de la putere care nu-i înțelegeau spiritul revoluționar.
Ellen Stewart la La Mama (1970)

Odată, la Atena, singuri pe muntele Lykabethos, unde căutam un loc afară, în natură, ca să jucăm Trilogia, Ellen a simțit nevoia să-mi povestească despre viața ei. Era la Chicago, măritată pentru a treia (sau a patra?) oară, din ce în ce mai nefericită într-o atmosferă casnică opresivă, când i s-a arătat un semn, cum spunea ea, venit de sus (Ellen a fost o catolică practicantă toată viața): a început să-i cadă părul, apoi s-a îmbolnăvit grav, dar, în ciuda așteptărilor, s-a însănătoșit. Convinsă că de sus i se cerea o schimbare radicală, cum a ieșit din spital, s-a hotărât să părăsească tot - casă, familie, stabilitate. Nu avea niciun plan, nicio idee, așa că a dat cu banul și a ajuns la New York. Nu cunoștea pe nimeni, dar a intrat în catedrala Saint Patrick's, a aprins o lumânare și s-a rugat pentru ajutor. La ieșire, a văzut (ca pe un alt semn) celebrul magazin Saks Fifth Avenue. Câteva minute mai târziu era angajată. A fost mai întâi liftieră. În locul ei, în anii '50, altcineva s-ar fi resemnat cu acest job pe viață. Dar nu și Ellen! Mi-o imaginam în cabina liftului ca pe o scenă, atrăgând atenția și fascinând clientela bogată și sofisticată. Nu a trecut mult până când o creatoare de sutiene de lux i-a propus să lucreze pentru ea. A început de la tăiat fire și tipare, dar în scurt timp, fiindu-i remarcat talentul de designer, a fost promovată să creeze ea însăși rochii pentru Saks. Ellen se mândrea că a fost singura femeie (în plus, de culoare) cu două rochii selectate pentru festivitățile de încoronare a reginei Elisabeta a II-a! O ascultam uimit și nu știam dacă era pe bune sau dacă fabula. Cu ea nu erai niciodată sigur unde se situa granița dintre adevăr și invenții de-ale ei.

Cum a ajuns de acolo la teatru? Ei bine, într-o zi, când își cumpăra materiale pentru rochii din Lower East Side, a văzut pe 9th Street inscripția "subsol de închiriat" și s-a gândit să-l amenajeze ca showroom pentru noile sale creații vestimentare. Dar s-a întâmplat ca fratele ei, care scria piese de teatru, să i se plângă că nimeni nu i le pune în scenă. Atunci, deși nu știa nimic despre teatru, l‑a asigurat că subsolul ei va fi teatrul lui (după ora 6 seara) și i l-a pus la dispoziție. "Nu avea nici dușumea, nici toaletă, nici canalizare, dar - se mândrea ea - era beautiful!" Agitația și zgomotul de la subsol nu erau și pe placul locatarilor imobilului, așa că au chemat poliția, acuzând-o pe Ellen că ar fi deschis un bordel. A fost arestată de două ori până s-a dovedit că acuzațiile erau false. Cine ar fi crezut că în presupusul bordel se năștea mișcarea off-off Broadway, care a avut o contribuție esențială la dezvoltarea teatrului de avangardă din America? În subsolul fără dușumea a început să se scrie istoria - sună romantic, dar chiar așa a fost.

Deși la începutul anilor '60 criticii nu obișnuiau să coboare mai jos de 14th Street (downtown încă părea un cartier periculos, cu o reputație proastă), zvonul că ceva cu totul neobișnuit se întâmplă la La MaMa a atras rapid un public extrem de divers, dornic de aventură. Din cauză că la început nu avea dreptul să vândă bilete, Ellen a găsit soluția: în timp ce actorii se machiau, autorii și regizorii pregăteau cafea pe care o serveau contra cost, iar teatrul s-a numit de atunci Café La MaMa. Primind subvenții minuscule din diverse surse private, Ellen, cu geniul ei intuitiv de a detecta spații inedite, a găsit mijloace să schimbe de mai multe ori locul, până la cel actual, de pe East 4th Street. Printre spectatori se aflau și directori de festivaluri veniți din Europa. Curând, La MaMa a început să fie invitată în Europa, să joace în festivaluri la Amsterdam, Londra sau Paris. Și ce ironie că a fost întâi nevoie de succesul turneelor europene pentru ca faima La MaMa să fie recunoscută și de criticii newyorkezi. Publicul era din ce în ce mai larg, mulți artiști tineri erau activi la La MaMa - care au devenit apoi nume sonore, ca Sam Shepard, De Niro, Pacino, Billy Crystal, Bette Midler, Nick Nolte, Danny DeVito, Harvey Keitel sau F. Murray Abraham. Niciunul nu era pe atunci celebru. Toți cei care au cunoscut-o au fost marcați de întâlnirea cu Ellen. De exemplu, Sam Shepard a scris că "viziunea ei era a unei lumi în care arta devenea un mijloc esențial de a-i aduce pe oameni împreună. Sunt recunoscător că am făcut parte din comunitatea artistică pe care a hrănit-o Ellen și, datorită tenacității, pasiunii, curajului și capacității ei de lucru, m-am simțit mereu energizat".

Andrei Șerban, Ellen Stewart și Tom O'Horgan (oct. 2006)

Contactele internaționale au făcut ca artiști de tot felul, faimoși sau anonimi, atrași de pe tot globul, dornici să joace la New York în condiții financiare extrem de modeste, să găsească la La MaMa găzduire plină de afecțiune. Sute de spectacole, bune, rele, submediocre sau dezastruoase au fost primite cu brațele deschise, câtă vreme corespundeau viziunii unice a lui Ellen Stewart de a celebra viața prin a fi împreună. Toți o iubeau, nu doar artiștii. Pe 4th Street (care după moartea ei a fost numită Ellen Stewart Way), o stradă pestriță, plină de mici restaurante și magazine, era ovaționată oriunde drept Mama Stewart a tuturor! Era ca un magnet care atrăgea atenția oricui. În New York, unde lumea nu se sinchisește nici de cea mai excentrică apariție, după Ellen, invariabil, întorceau capul.

Și totuși, cu propria familie Ellen a avut relații extrem de complicate. Sora mai mare era geloasă pe succesul ei, iar cu Larry, singurul ei fiu, multe conflicte au rămas nerezolvate. El nu înțelegea cum era posibil să nu beneficieze la fel ca noi de atenția propriei lui mame sau de ce Ellen se referea la mine sau la alții drept baby, când de fapt el era singurul, adevăratul baby. Frustrat și înfuriat, Larry a refuzat s-o mai vadă. A rămas neîmpăcat și i-a spus: "Deși nu-ți faci datoria de mamă față de propriul tău copil, te pretinzi Mama tuturor - ce ironie amară!". Ea a făcut greșeala să-l dezmoștenească. Din păcate, Larry a murit cu mult înaintea ei. Ellen a trăit exclusiv pentru La MaMa până în ultima zi, fără să lase remușcările să fisureze fundația solidă pe care a clădit un edificiu indestructibil. Unde își ascundea durerea nu vom ști niciodată.

Declara cu mândrie: "Eu nu citesc piese. Dacă simt că un text beeps, îl fac!". Doar ea știa ce înseamnă beeps. Cum nu era o intelectuală, instinctul îi șoptea când un autor are ceva de spus. Chiar dacă erau șanse ca publicul să deteste spectacolele, dacă ea credea în ele, le producea.

Troienele la La MaMa (1974)
Am fost martor la manifestarea misterului beeps când i-am spus că intenționez să montez Medeea și mi-a cerut textul. Deși era în greaca veche și în latină, deci nu-l putea înțelege, a insistat: "Pune-l pe masă". L-a atins fără să-l deschidă și a rămas așa, cu ochii închiși un timp, într-un fel de semitransă, apoi mi-a spus: The beeps are good. A doua zi am început repetițiile. Nu a venit niciodată să vadă ce facem, nici măcar la premieră.

Afiș Medeea la Paris (1972)
 Până și interesul ei pentru teatru se manifesta într-un mod cu totul ieșit din comun. Rar vedea spectacole, cred că se plictisea la teatru, iar când era uneori obligată s-o facă, își punea ochelari mari de soare ca să nu fie văzută dormind. Odată, ne aflam la Berlin și am fost invitați de Peter Stein la o premieră a lui. După cele cinci ore ale spectacolului, Ellen a fost cât pe ce să leșine la propriu, chinuită de "atâta teatru".

Nici măcar un regizor de talia lui Stein nu putea deci să-i schimbe lui Ellen convingerea că "teatrul nu e text". Cred că o anima ceva mai aproape de viziunea lui Artaud (deși nici nu auzise, nici nu citise nimic de el) a actului ritual pur și liber, care își are sursa nu în intelect, ci în intuiție și într‑o inteligență care vine din subconștient. Când Ellen ridica legendarul ei clopoțel la începutul fiecărui spectacol cu: "Bine ați venit la La MaMa Experimental Theater Club, dedicat dramaturgilor și tuturor aspectelor teatrului", ea includea într-adevăr toate aspectele - ritm, dans, muzică, incantație și orice formă de expresie eliberată de déjà-vu-ul convenției. Dar, culmea, nu și text, deși chiar ea dedicase teatrul dramaturgilor! Cum nu știa despre Artaud, tot așa nu auzise nici de Cehov (credea că Cehov e titlul unei piese). Când i-am spus că doresc să montez Unchiul Vania, s-a mirat! Dar, văzând Vania pe scena La MaMa, a fost fericită să descopere ce mare dramaturg e "acel Cehov".

Unii se întreabă cum a reușit această femeie, care nu a avut niciun contact cu scena până la mijlocul vieții, să ajungă unul dintre cele mai sonore nume ale teatrului din secolul XX și La MaMa cel mai important teatru de avangardă din Statele Unite. Evident, nu doar prin faptul că Hair și Godspell, mari succese ale Broadway-ului, au început la La MaMa (regizorul Tom O'Horgan, alături de Grotowski, Kantor sau Brook, a fost unul dintre numele care au ridicat ștacheta calității). Dar prin ce altceva...? Misterul continuă.

Pentru Ellen nu era o glumă când susținea că e rudă de sânge cu Arhimede. Poate talentul și pasiunea ei pentru spații inedite și obsesia de a construi se explică prin această filiație în care ea credea cu fanatism. De la primul subsol minuscul la altul mare, gestionând apoi câteva clădiri în lower Manhattan, până la vila luxoasă cu multe spații generoase din Umbria, Ellen a fost un adevărat maestru constructor. Dar și aici a jucat un rol controversat. Când fundații mari au aflat de faima ei și au început să-i ofere granturi pentru artiști, Ellen a reușit constant să le dirijeze abil spre scopul cel mai important pentru ea: consolidarea unui mini-imperiu imobiliar. Din acești bani a cumpărat câteva clădiri în lower East Side Manhattan, în același timp plătindu-i cât mai puțin pe artiști. Unii s-au revoltat. Eu însumi am fost văduvit de un grant oferit de Fundația Ford pentru a crea o companie proprie sub egida La MaMa, din cauză că Ellen a preferat să cumpere noi clădiri cu banii respectivi sau să facă renovări. Recunosc că am fost deprimat. Atunci m-am hotărât să primesc oferte de lucru în alte teatre. Un jurnalist a comentat: "Dacă lui Șerban i s-ar fi asigurat condițiile necesare să continue cu actorii pe care i-a format la Trilogie, La MaMa ar fi avut o trupă comparabilă cu cea a lui Mnouchkine de la Paris". Dar Ellen a hotărât altfel!  [Scriind despre Ellen (ca și despre alții) fac efortul de a rămâne deschis, fără accente de amărăciune sau polemică meschină, fiind confruntat cu clipe de dezamăgire sau pierderi în viața profesională. Îmi spun mereu că am avut o viață bogată și mult, mult noroc. Ellen a fost și continuă să fie o influență majoră a "noroacelor mele".]

Bătaia de cap pentru a justifica schimbarea destinației fondurilor îi revenea directoarei executive, Regina Mone. După un timp, frustrată de presiunea permanentă de a motiva cifrele, în timp ce Ellen jongla abil în jurul regulilor, Regina s-a retras și ea. Târziu în viață, după ce a primit toate onorurile posibile, de la American Theatre Hall of Fame la medalia oferită de împăratul Japoniei și până la Officier de l'Ordre des Arts et des Lettres al Franței, Ellen a devenit prima femeie de culoare care a obținut prestigioasa bursă MacArthur Genius Grant. Cu suma aferentă (impresionantă) a cumpărat lângă Spoleto, în Italia, o mânăstire veche pe care, ca o demnă autoproclamată urmașă a lui Arhimede, a avut inspirația s-o transforme dintr-o ruină într-o vilă somptuoasă, în care să organizeze workshop-uri și master-class-uri dedicate tinerilor artiști veniți din toată lumea. Astfel a creat La MaMa Umbria. Nimeni n-ar fi crezut! Când mi-a arătat grămada de pietre printre care creșteau buruieni, nu puteam să-mi imaginez că din ele, în scurt timp, se va înălța un mic palat al artelor.

Alegerea ei de a investi banii în construcții a dat roade: La MaMa deține astăzi sute de mii de metri pătrați de spații modulabile. Cine și-ar fi închipuit așa ceva la începuturi, când La MaMa era amenințată cu închiderea de mai multe ori pe an și Ellen de-abia reușea s-o salveze cu banii câștigați ca designer vestimentar?!

Evoluția acestei femei remarcabile a fost legată în toate etapele de confruntarea cu imposibilul. Viața ei ar putea inspira romane și scenarii de film. Datorită unei credințe de nezdruncinat a reușit să miște munții. A răbdat umilințe peste umilințe. Îmi amintesc cum mă ruga s-o însoțesc până la colțul străzii ca să poată lua un taxi, care nu se oprea pentru ea - așa erau timpurile. Așteptarea nu era niciodată pierdere de timp. Uneori mă examina și simțeam că, dintr-o privire, vedea tot în străfundurile cele mai ascunse ale ființei mele. Ca într-o radiografie a sufletului, intuia exact ce simțeam, ce gândeam sau ce încercam să ascund. Nu aveam nevoie să citesc istorii despre magicieni cu puteri supranaturale, o aveam pe Ellen alături. În timp ce încercam să conving vreun șofer de taxi să accepte să-i deschidă portiera acestei urmașe a lui Arhimede, îi eram recunoscător lui Ellen pentru momentul petrecut împreună acolo, la colț de stradă. După o asemenea experiență, nu am simțit niciodată nevoia să consult un psihiatru!

În ultima parte a vieții, Ellen a început din păcate să cocheteze și cu regia, dar nu a făcut decât pastișe nereușite ale Troienelor pe diverse teme grecești. Talentul ei unic în teatru a rămas, pentru mine, în construcție - atât de spații, cât și de relații umane. Poate felul în care și-a plănuit plecarea de pe scena vieții a fost regia ei cea mai reușită. Pentru ceremonia funerară a ales catedrala Saint Patrick's, acolo unde începuse viața ei în New York, necunoscută de nimeni și neștiind pe nimeni, închizând astfel cercul existenței în apoteoză, căci și-a făcut ieșirea în urale și ovații, ca o regină, fiind celebrată de o sală plină până la refuz de oameni care s-au rugat pentru ea și au aplaudat-o îndelung.

Ellen Stewart și AndreI Șerban

*
Ellen, preocupată de posteritate, a lăsat instrucțiuni clare și nimic la voia întâmplării. Mia Yoo, fidelă umbră și însoțitoare a ei timp de mulți ani, îi este acum urmașă devotată la cârma imperiului imobiliar puternic. Mia, fosta mea studentă la Columbia University, poartă pe umeri sarcina grea ca aceste spații create de Ellen să continue să aibă viață pentru artiștii viitori. Îi doresc succes!

*
Notă: Acest text, alături de multe alte portrete, au apărut în volumul Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete, Polirom, 2021. Mai multe detalii aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus