Competiţie TIFF, 2021 (I) - O Último Banho / The Last Bath / Ultima baie

Competiţia 2021 a TIFF-ului a fost deschisă de drama portugheză O Último Banho / The Last Bath / Ultima baie, lungmetrajul de debut al regizorului şi scenaristului David Bonneville, al cărui scurtmetraj Heiko a fost proiectat în anul 2008 în cadrul aceluiaşi festival. Filmul explorează complexităţile relaţiei dintre o mătuşă care se pregăteşte să îşi dedice viaţa religiei, prin călugărire, şi nepotul ei de cincisprezece ani, rămas fără tutore legal în urma morţii subite a bunicului său. După o astfel de experienţă, cei doi ajung să se descopere şi să găsească răspunsuri la întrebări adresate vreme îndelungată.
 
Tot mai multe filme abordează ideea emancipării femeilor trecute de vârsta tinereţii care, constrânse de circumstanţe, au ales să îşi limiteze singure libertatea şi să trăiască în abstinenţă de la excesele societăţii contemporane (de remarcat că e vorba de o temă recurentă în filmele competiţilor trecute TIFF, unul dintre festivalurile îndrăzneţe, premonitorii şi inspirate în alegerile sale). Însă ceea ce poate fi considerat o virtute nu este tot timpul calea spre o viaţă împlinită. Este şi cazul lui Maryjki / Marygoround, al polonezei Daria Woszek, şi La vida era eso / Life Was That al regizorului spaniol David Martín de los Santos, ambele aflate în competiţia TIFF 2021. Deşi vârsta protagonistelor variază, ele au în comun o anumită caracteristică: ajunse într-o situaţie critică, realizează că este momentul să îşi schimbe felul de a trăi şi a privi viaţa.


În O Último Banho / The Last Bath, rolul factorului de schimbare îi revine lui Alexandre (Martim Canavarro). Suntem introduşi în lumea personajelor cu un superb cadru de localizare al unei case situate pe un deal scăldat în lumina soarelui şi un băiat agitat ce aleargă printre rândurile nesfârşite de viţă de vie. Tensiunea şi suspansul, elemente cheie în producţia portugheză, îşi fac prezenţa simţită încă din incipitul brusc al filmului. Băiatul cade, se răneşte, îşi strică sandalele, însă îşi continuă drumul cu hotărâre. Nu înţelegem de unde vine această determinare, însă putem citi disperarea în ochii personajului. Şi acest început abrupt îşi păstrează ritmul pe tot parcursul filmului. Acesta e farmecul scenariului lui Bonneville, nu ştii niciodată ce are să urmeze. Datorită muzicii specifice, a modului de filmare şi a constantului sentiment de nelinişte, mă aşteptam ca în orice secundă povestea să devină una horror, în care bunicul bântuie casa (fără glumă, personajele încep să se trezească regulat la trei dimineaţa, cel mai mare clişeu al filmelor din acest gen).

Tranziţia se face pe Josefina (Anabela Moreira), soră la o mănăstire din Porto, ce urmează să îşi spună jurămintele faţă de Dumnezeu. Un apel telefonic întrerupe acest parcurs pentru o perioadă nedeterminată. Astfel aflăm legătura dintre viitoarea călugăriţă şi băiatul blond cu ochi verzi. De aici, nimic nu va mai fi la fel pentru niciunul dintre ei. Josefina îşi lasă deoparte datoriile religioase şi se mută în reşedinţa însorită pentru a avea grijă de Alexandre. Gestul nobil, venit din pură iubire familială, se transformă treptat şi capătă noi dimensiuni, iar liniile fine dintre relaţia lor de tip părinte-copil şi cea de iubire romantică se şterg încetul cu încetul şi cele două planuri ajung să se întrepătrundă. Această ambiguitate relaţională este exact miza spre care ţintea David Bonneville (şi a mărturisit-o chiar el la Q&A-ul care a succedat proiecţia).

Conexiunea celor doi se realizează în urma multiplelor băi pe care Josefina i le face nepotului său lovit la mână. Există o anumită senzualitate imorală care se accentuează cu fiecare nouă baie şi explodează în punctul culminant, când Alexandre se întoarce acasă băut de la o petrecere. Situaţia se complică şi mai tare atunci când Ângela (Margarida Moreira, prezentă şi ea la sesiunea de întrebări de după proiecţie), mama copilului, reapare în peisaj după ani întregi de absenţă. Cele două surori (gemene în viaţa reală) sunt în antiteză completă. Ângela - cochetă, senzuală, căsătorită - este tot ce Josefina a evitat să fie, fapt accentuat şi de culorile rochiilor pe care le poartă când se întâlnesc (albastru pentru puritate, roşu pentru senzualitate - cromatică folosită în manieră asemănătoare şi în Maryjki / Marygoround). Ambele au pornit la drum cu acelaşi background familial, dar "au ales căi diferite", modalităţi opuse de a face faţă unei traume lăsate la liberă interpretare (s-au filmat flashback-uri care să explice discrepanţa dintre surori, dar au căzut la montaj).

Nuditatea, arătată deopotrivă cu îndrăzneală şi delicateţe, este un alt aspect important în O Último Banho / The Last Bath: scena în care Josefina este întinsă în pat, complet dezbrăcată, marchează "the point of no return", renunţarea la stilul de viaţă conservatorist şi transformarea protagonistei într-o variantă mai nesăbuită a surorii sale, reprezentând de asemenea cel mai intim moment al filmului - din perspectiva regizorului şi, probabil, a oricărui spectator. Poate fi, însă, o temă controversată, întrucât Bonneville nu îl scuteşte nici pe Martim Canvarro, actor minor, de a-şi arăta corpul - însă a povestit că atât el, cât şi părinţii acestuia, au fost foarte deschişi în această privinţă.

Titlul trimite la finalul filmului şi are valoare simbolică. Este, desigur, vorba despre încă o baie, dar rolurile se inversează. Este ultima baie dintr-un proces lung de transformare, care se finalizează cu regăsirea sinelui pentru personajele implicate. Un frumos eseu - aproape filosofic, aş putea spune - despre singurătate, moralitate şi echilibrul greu de atins dintre virtute şi libertate personală, O Último Banho / The Last Bath nu doreşte să te menajeze intelectual, dimpotrivă. Te invită să priveşti situaţia cu un ochi critic, dar te şi imersează cu subtilitate în povestea celor doi, te face să le înţelegi motivele şi să empatizezi cu ei. Şi de ce nu, să îţi schimbi perspectiva.