Am zburat recent cu avionul şi mi-am pus în gînd să scriu ceva şi despre asta. Poate pentru că n-am avut parte de destule goluri de aer, poate pentru că degeaba murmuram "Mai zgîlţîie-ne un pic". Dar am avut parte în acele zile şi de acel trist, dar poetic incident cu balena ajunsă pe Tamisa în inima Londrei. Fotografia cu miile de oameni strînşi să o vadă şi s-o încurajeze pe Willy (pentru că s-a dovedit mai apoi că Willy era fetiţă) semăna foarte bine cu o fotografie pe care am văzut-o în revista Air France din avion.
În 1926, un milion de londonezi l-au ovaţionat pe pilotul Alan Cobham, care a amerizat pe Tamisa, în faţa Parlamentului, venind taman din Australia. Într-o altă fotografie l-am văzut şi pe Sir Alan Cobham, devenit cavaler imediat după întoarcere. Un bărbat cu mustaţă scurtă, ochi vioi, haine (presupun bej-gălbui) murdare de praf şi ulei. O figură de actor, în genul lui Errol Flynn. Din articol am aflat că Alan Cobham a devenit chiar actor. S-a jucat pe sine în filmul The Flight Commander şi a scris & regizat în 1930 filmul The King's Cup. N-am reuşit să aflu nimic despre aceste filme. Bine, nu presupun că sînt capodopere, dar mă înnebuneşte că sînt "de-acolo". Alan Cobham a devenit după zborurile din Birmania, India şi Australia o mare personalitate. O dată pentru că piloţii erau - mai ales atunci, la începuturile aviaţiei - plini de sex-appeal (Cobham şi-a cunoscut nevasta, actriţă, în această calitate), a doua oară pentru că zborurile lui au fost reale expediţii. A fost, de pildă, primul om care a zburat din Anglia către Melbourne. La mică înălţime, ca să poată face şi poze. Cobham n-a fost numai o figură publică, un erou naţional de nivelul lui Charles Lindbergh pentru americani, dar a fost şi cel care a pus la punct sistemul de alimentare a avionului din zbor. Asta ca să vedeţi ce informată sînt.
Aviatorii au picioarele pe pămînt şi mintea aiurea
Mi-l imaginez, prin urmare, pe Alan Cobham în viaţa lui de-atunci (a murit în 1973) ca pe Ralph Fiennes în The English Patient. Gălbui, murdar de praf şi de ulei şi cu privirea tipică a tuturor aviatorilor - indiciul care îi rupe de restul omenirii, semnul că aparţin unei alte rase.
Aviatorii n-au nici o treabă cu oamenii obişnuiţi. Sînt înrudiţi mai degrabă cu delfinii şi balenele, nu se simt acasă decît cu kilometri de spaţiu albastru în jur. Parcă am mai amintit ce-a zis Aurel Vlaicu, că nu-i era teamă să zboare, îi era teamă că n-o să mai vrea să se întoarcă pe pămînt. Aviatorii au, cred, picioarele pe pămînt şi mintea aiurea. Nu ţin atît la viaţa lor, pentru că zborul le-a reglat jocul dimensiunilor. În aer, viaţa pare atît de neînsemnată, o mică parte din viaţa lumii (ca să citez din The 5th element, "nu timpul contează, ci viaţa"). Trebuie să zbori măcar o dată ca să te prinzi cît de mic eşti cu toate dramele şi dilemele tale.
M-am interesat puţin (din păcate), dar mi s-a confirmat că la începuturile aeronauticii rata mortalităţii era cam mare. S-o luăm, de pildă, pe Elsa Andersson (un filmuleţ despre ea se dă pe Discovery). Prima femeie pilot din Suedia. O fată extrem de frumoasă, dar cu aceeaşi privire din altă lume, privire de om care ştie c-o să moară şi că n-o să fie deloc rău. Elsa Andersson s-a născut la ţară, în 1897, şi, în loc să se pregătească, brodînd, de măritiş, şi-a propus să zboare. Primul suedez primise brevetul de pilot în 1910. Carl Cederström învăţase să zboare în Franţa, cu Bleriot, iar opt ani mai tîrziu a căzut cu avionul în Marea Baltică şi s-a înecat - şi el, şi mecanicul. Un alt pilot suedez, Enoch Thulin, care îşi deschisese şi o făbricuţă de avioane ce mergea bine, cade cu avionul în 1918, în timp ce executa un looping.
Aripile sub geacă
Deci la zece ani după ce primul suedez devenea oficial pilot (imaginaţi-vă cam cum ar fi anul 2006 faţă de 1996, dacă timpul ar curge la fel), Elsa Andersson a obţinut şi ea brevetul. Era înnebunită. Se îndrăgostise de un alt pilot, probabil că iubirea lor avea o încărcătură de pericol care o făcea şi mai imperioasă. Ca iubirile din război. Am aflat că Elsa era însărcinată cînd iubitul ei a căzut cu avionul şi a murit, dar, cum nu ştiu suedeză, n-am reuşit să mă prind care dintre cei doi aviatori de mai sus era iubitul ei. Am aflat chiar şi că Elsa, pentru care nu mai existau deja nici un fel de limite, s-ar fi refugiat în braţele unei femei. Cert e că, după ce a obţinut brevetul de pilot, a devenit interesată de paraşutism, deci s-a dus la cursuri în Germania, iar în 1922, pe 22 ianuarie, în timpul unui salt în Askersund, a avut o problemă şi şi-a deschis paraşuta prea tîrziu.
Tot timpul am crezut că piloţii sînt un fel de îngeri şi că umblă cu aripile sub geacă. Printr-o logică inversată, probabil că atunci cînd cad, ei de fapt urcă.