Noi fără noi - Felkészülés meghatározatlan ideig tartó együttlétre / Preparations to Be Together for an Unknown Period of Time / Pregătire pentru a fi împreună o perioadă nedeterminată în Competiţia TIFF, 2021

Şase dintre cele 12 filme selecţionate în competiţia oficială a TIFF 2021 au fost incluse, la final, în palmaresul ediţiei, primind câte un premiu în cadrul Galei de Închidere. Printre acestea, nu s-a aflat, în chip surprinzător, şi al doilea lungmetraj din cariera regizoarei maghiare Lili Horvát: Felkészülés meghatározatlan ideig tartó együttlétre / Pregătire pentru a fi împreună o perioadă nedeterminată.

Născută şi emigrată din Ungaria, Márta (Natasa Stork) are 40 de ani şi o carieră strălucitoare în neurochirurgie în America. În timp ce susţine o prezentare ştiinţifică la o conferinţă de profil, se zăreşte privită intens de János (Viktor Bodó). În câteva săptămâni, viaţa i se schimbă radical. Decide să se întoarcă în Budapesta, se angajează într-un spital local şi îşi închiriază un apartament cu vedere la Podul Libertăţii, cel în dreptul căruia János îi dăduse întâlnire, într-o anumită zi, la o anumită oră. Doar că János nu se prezintă la această a doua întâlnire şi, atunci când o întâlneşte în parcarea spitalului, pretinde că nu o cunoaşte.


Parte din ce urmează e previzibil şi mediocru. Privită iniţial cu un mix de neîncredere şi invidie, Márta câştigă respectul colegilor prin câteva sfaturi şi intervenţii medicale remarcabile. O mică poveste de succes profesional cum putem privi cu miile în cinematografia de mare succes la public.

Restul din ce urmează ar fi previzibil şi mediocru dacă Pregătire... ar fi un film gândit şi realizat pentru a avea mare succes la public. Doar că pelicula nu face parte din categoria asta şi asta transformă evoluţia vieţii personale a personajului central într-o veritabilă revelaţie. Pentru că el, personajul, reprezentant veridic al clasei mijlocii bine educate, atent păstrătoare a echilibrului între raţiune şi simţire şi a celui dintre realitate şi vis, se ia la întrebări dintre cele mai justificat-logice, bănuindu-se de diagnostice dintre cele mai coerente cu formaţia şi practica sa ştiinţifică.

Două fraze-emblemă rezumă felul în care Márta înţelege să rezolve marea dilemă privind felul tăios şi aproape-convingător în care János îi transmite că se înşală când crede că ei doi s-au mai întâlnit vreodată. "Părerea mea este că aţi venit la mine cu speranţa ca eu să vă diagnostichez cu o problemă medicală serioasă care să explice reacţia lui János şi să vă confirme bănuială că întâlnirea cu el din America n-a existat decât în propria dumneavoastră închipuire. De fapt, nu aveţi nici o problemă medicală", îi transmite eroinei medicul psihiatru pe care îl consultă. Pe scurt, nu, Márta nu e nebună.

Şi totuşi, de-a lungul întregului film, întrebarea privind autenticitatea acelei întâlniri din America pluteşte asemenea unui mister de film poliţist. A fost sau n-a fost? Amintirile eroinei sunt reale sau sunt rodul unei închipuiri produse de prea marea ei dorinţă de fericire? Şi noi, publicul, la rândul nostru, preluăm dubiile Mártei. Şi noi, asemenea ei, începem să credem că ar fi fost prea frumos să fie adevărat şi că, mai devreme sau mai târziu, ceva rău se va întâmpla pentru a confirma dubiile de sine ale femeii.

Rezolvarea misterului, la final (pe baza unui monolog oarecum şablonard şi a unei frumoase, poate o idee prea metaforice secvenţe cu o boxă atârnând nehotărât-ameninţător la mulţi metri deasupra asfaltului), cade mai degrabă în plan secund. Esenţială rămâne interogaţia ce (poate) se înfiripă în mintea multor spectatori: cum de am ajuns să ne îndoim într-un asemenea hal de noi înşine atunci când drumul spre fericire se dovedeşte a fi accidentat? O femeie ce profesează la cel mai înalt nivel într-una dintre acele meserii care înnobilează specia umană ajunge să se îndoiască de propriile percepţii şi amintiri în faţa refuzului / fugii bărbatului de a accepta o realitate mai mult decât evidentă. Iar noi, cei care privim, nu ştim exact ce să credem. Ea nu crede în ea, noi nu credem în ea, noi nu credem în noi. Epoca îndoielii de mine, de tine, de sine.

Ceva o păstrează pe Márta în proximitatea fizică a lui János. Ceva inexplicabil şi inexplicat pune o cârjă omului părăsit de capacitatea de a-şi proiecta fericirea şi de a se bate pentru ea. Dar ce e inexplicabil poate fi prezent azi şi poate fi absent de mâine încolo. Şi atunci, ce rămâne? Ce ne mai rămâne altceva decât noi înşine? Şi ce mai suntem noi fără pornirea de a privilegia speranţa în dauna disperării?