De vorbă cu... (III) - Sonia Kalman - Gala HOP, 2021

Sonia Kalman, 26 ani, Bucureşti

Studii: Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "Ion Luca Caragiale", Bucureşti, Facultatea de Teatru

Participă la Gala HOP 2021, la secţiunea Grup cu Cazul Broaştelor, după nuvela pesimistă Broaşte... destule de Ion Luca Caragiale.


Răzvan Rocaş: Cine eşti ca om / ca artist?
Sonia Kalman: În ambele ipostaze personale încerc să aduc umanitate şi corectitudine oriunde m-ar purta paşii. Singura variabilă care se schimbă este contextul şi felul de a le aduce; dacă pe scenă încerc - şi câteodată chiar reuşesc - să le impun prin arta pe care o produc, în viaţa personală devine totul puţin mai faptic, mai modest şi mai cuminte.

R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul pentru tine?
S.K.: Teatrul este valva prin care las să curgă datoriile, emoţiile şi drepturile oamenilor - datoria de a iubi, dreptul de a urî sau de a pleca. Ceea ce nu ar trebui să fie? Afacere. Uzină de spectacole, unde calitatea este înlocuită inevitabil cu o anume cantitate.

R.R.: Ai puterea să schimbi un lucru din teatrul românesc. Care ar fi acela şi de ce?
S.K.: Aş schimba, în primul rând, felul în care ne comportăm între noi, felul învechit de a te autopercepe în interiorul meseriei ca fiind în continuă competivitate cu ceilalţi actori, cu exteriorul. În al doilea rând, felul în care sunt caricaturizaţi, de cele mai multe ori, actorii de către societatea civilă (şi nu numai).

R.R.: Ce preferi dintre mediul independent şi cel instituţional? Care crezi că sunt avantajele şi dezavantajele celor două?
S.K.: Nu cred că am o preferinţă şi nici nu cred că ar trebui să existe conştiinţa aceasta a disocierii uneia de alta. Avantaje şi dezavantaje sunt de ambele părţi (putem pune, uşor, în relaţie directă mediul independent cu ideea libertăţii şi cel instituţional cu stabilitatea), dar momentan scopul meu este să reuşesc să îmi produc arta, să îmi fac meseria în orice mediu la capacitate maximă.

R.R.: Sectorul cultural a fost grav afectat de pandemie. Cum crezi că va evolua situaţia şi cum va arăta teatrul de-acum încolo?
S.K.: Probabil că teatrul, pe lângă lucrurile evidente pierdute de către artiştii care îl susţin, a avut de câştigat în această perioadă ceva mai important decât discuţiile şi problemele / rezolvările lor apărute, în sfârşit, în spaţiul public; mă bucură evoluţia digitală în întreaga societate, însă cea aplicată în interiorul artei pentru a amplifica emoţia este un bun câştigat şi de nedat înapoi.

R.R.: Cât de confortabilă eşti / te simţi cu tema DansActorului?
S.K.: În primă instanţă am fost suficient de temătoare cât să consider faptul că nu sunt încă suficient de pregătită pentru a îmi asuma rolul acesta, de DansActor, însă acum sunt mai fericită decât oricând, deoarece am realizat faptul că ies, cu siguranţă, mai "bogată" din aceasta experienţă. Confortabil mă simt în orice circumstanţă care include prezenţa mea pe o scenă, aşadar am ajuns în punctul în care să mă pot cataloga măcar "încântată" de tema aceasta ce mă provoacă.

R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
S.K.: Iubesc animalele. Şi copiii. Şi mirosul de cameră proaspăt dată cu lavabilă. Mă doare rasismul, misoginia, capetele aplecate şi toate preconcepţiile. Satisfacţie găsesc doar atunci când mă autodepăşesc şi reuşesc să fac posibil orice mi-ar fi putut părea de neatins. Dezamăgită sunt doar de oamenii care uită că sunt oameni, care au impertinenţa de a se considera superiori în faţa oricărui alt om. Mă doare iluzia importanţei şi sindromul uitării bazelor umanităţii.

R.R.: Cum ţi-ai dori să fii peste 10 ani?
S.K.: Poate şi mai atentă la mediu şi societate. Poate reuşesc să slăbesc cele trei kilograme pe care tot încerc să le slăbesc de la începutul pandemiei. Poate reuşesc să găsesc draperiile alea ce nu mai sunt pe stoc de ceva vreme. Nu ştiu exact ce altceva vreau să câştig în următorii zece ani, însă am o idee clară despre ce nu vreau să pierd.

R.R.: Dacă ai avea posibilitatea să petreci o zi alături de o personalitate, pe cine ai alege şi de ce?
S.K.: Cu siguranţă ar fi Eliade. Mi-aş dori măcar pentru o secundă să îl văd, să îi remarc de aproape fiecare fir de păr sau trăsătură de caracter celui care m-a ţinut trează nopţile în întreaga adolescenţă pentru a-i citi Istoria religiilor.

R.R.: Un mesaj pentru public...
S.K.: Tot ce îmi doresc este să reuşim să ajungem la un consens în cadrul acestei Galei Hop: voi să veniţi pentru noi şi noi pentru voi. Să reuşim să ne bucurăm de existenţa noastră, de circumstanţele care ne-au adus împreună. Să celebrăm dragostea pentru viaţă şi pentru artă.