Caragiale, acest Shakespeare național care ascunde în operele sale tragedia inconștientă a unui popor sub masca umorului, a inspirat motto-ul galei 2021: "Caragiale - o lume în mișcare" "Ce lume! Ce lume! Ce lume!" (O scrisoare pierdută). Recunosc că, atunci când vine vorba de acest mare clasic român, am o reținere. Dar nu pentru că mi-a picat piesa mai sus citată la examenul de bacalaureat, ci doar pentru că tind să consider lumea teatrului ca fiind puțin suprasaturată de momente caragialiene. Cred că anii în care participam cu trupa locală de teatru la concursuri și observam o înclinație spre exagerare când venea vorba de Caragiale au avut o contribuție în această direcție. Însă cei 26 de dansactori aflați în concurs, atât la secțiunea Individual, cât și în cea de Grup (aleși la preselecții de un juriu format din Ioan Ardelean, Silvia Ghiață, Andrei și Andreea Grosu, Alexander Hausvater și Daniela Nane), reușesc să transforme cu totul această paradigmă, transpunându-l pe scriitor "în capitala unui județ de munte, în zilele noastre" și reintepretându-l într-un mod cât mai original cu putință.
Ileana Ursu ne-a încântat cu primul moment al acestui eveniment anual, Poem mișcat despre cum ai omorât tu tot ce iubesc eu, după Năpasta de I. L. Caragiale. Actrița "a fost odată ca niciodată", cum s-a descris ea folosind cinci cuvinte, un corp de plumb pe scena Casei de Cultură a Studenților din Alba Iulia. Trupul îi era încovoiat, brațele îi atârnau cu greutate, privirea îi era pierdută. Dar asta a fost demult. Acest moment efemer a trecut și ea s-a transformat într-o lebădă neagră cu mișcări suave, care cântă și pledează pentru ceea ce i se cuvine și pentru judecata justă împotriva celui care i-a luat ceea ce i se cuvine. Un scurt eseu despre evoluția individului și emanciparea femeilor în societate, care în secolul XIX erau privite doar ca bunuri de preț pe care le poseda un bărbat sau altul.
În Mă crezi?, după O noapte furtunoasă, Marin Lupanciuc se prezintă așa cum s-a și descris: "sensibil, empatic, calculat, deschis, punctual". Pe fundalul unei melodii franțuzești - cultură specifică nobilimii din vremea lui Caragiale - acesta o interpretează atât pe Veta, cât și pe Chiriac, partenerul ei (poartă sugestiv o genunchieră pe un picior și un ciorap de damă pe celălalt). Plânge, dar fără sunet, gesturile sale fiind mai expresive decât vorbele, și astfel primim o falsă prevestire a unei drame cotidiene. Falsă pentru că, odată pusă în cuvinte, este tratată cu un umor impecabil, care nu pare deloc nelalocul lui. Intonația și accentul joacă un rol important pentru dezvoltarea comicului tipic caragialian, dar ridicolul este dus la extrem de acțiune în momentul în care personajul acordă primul ajutor unei geci, materializarea Vetei.
Diana-Raluca Amitroaie se inspiră din trei opere ale autorului (Cum se înțeleg țăranii, O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută) pentru a crea Andrisantul Necunoscut. Zglobie și debordând de energie, având doar un scaun și o țigară la dispoziție, aceasta reușește în mai puțin de zece minute să schimbe costume și roluri (printre care și rolul unei dactilografe, pe care l-am văzut interpretat la FITS 2021 în cadrul proiectului Cele mai frumoase statui, pe aceeași muzică), să dialogheze cu ea însăși sau să monologheze către audiență, să se miște și să miște (publicul) într-un mozaic de replici și dinamici ale corpului care se încheagă ușor și devine surprinzător de omogen în final.
A urmat Andrada Oltean, pe care am avut plăcerea să o cunosc în postura de coordonatoare de voluntari la festivalul 25 de ore de teatru non-stop 2019, cu momentul Pentru faptă răsplată, inspirat din Năpasta. O descriu cuvintele "albastru, vitalitate, curcubeu, emoție, impuls", iar pe câteva puteam să le confirm înainte să o văd pe scenă. Cu mișcări subtile dar totodată precise, cu o dicție hotărâtă și o privire aprigă, actrița ne poartă prin aceeași călătorie a personajului Ileanei Ursu, dar văzut dintr-o perspectivă diferită. O lumânare este aprinsă și focul ei insuflă speranța unei răsplate pe măsura crimelor săvârșite de inculpat, iar văduva își ia o cămașă albă peste hainele negre, de asemenea o metaforă a binelui care învinge în fața răului.
În completare a venit momentul Repaus al lui Petru Marginean, căruia îi admir curajul de a adapta două opere puțin mai obscure ale dramaturgului, și anume Repausul duminical și Politică. Spre deosebire de concurenții dinaintea lui, acesta se remarcă și printr-o coregrafie mai agresivă, corpul parcă i-a fost supus unei doze prea mari de cafeină și nu mai poate sta locului, cadența și ritmul reprezentației fiind conferite, de asemenea, de membrele sale. O antiteză simbolică cu titlul spectacolului. Expresiile faciale se evidențiază printre multitudinea de fețe impasibile, iar originalitatea soluției din final completează momentul autentic. O rezolvare temporară la o problemă mult prea îndelungată. Culmea ghinionului, "să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ți cumperi un ștreang". Iar în cazul ăsta, te mai ajută câte un "Nenea Iancu" de 100 de lei.
Patricia Gavril prezintă Autopotret, un colaj din operele lui Caragiale. Din auto-descrierea sa, are ceva în comun cu acesta: e cel mai pasionat om (deși ar fi necesară o întreagă investigație ca să aflăm cât de pasionat era cu adevărat Caragiale de munca sa). O cutie așezată central pe scenă ascunde trupul dansactriței. Din ea se ivește ba o mână, ba un picior, într-o dinamică lină. Ni se arată pe bucăți, așa cum și universul autorului este conturat din fragmente din viața cu zi cu zi a secolului XIX. Pe capacul cutiei este trecută cu roșu perioada de viață a dramaturgului, care rămâne însă etern. Sub o umbrelă fără pânză, căreia i-a mai rămas doar cadrul metalic, ne mărturisește: "norocul e prea puțin, iar lumea e prea multă". Când reprezentația se termină, însemnează cutia. A mai trecut o zi din veșnicia caragialiană și a noastră.
În Acasă, Oana Tudoran interpretează un personaj asemănător cu cel din spectacolul 10, pe care am avut norocul să îl văd în cadrul FITS 2021. Un personaj profund, emoționant, drăcos. Coarnele pe care și le adaugă cu propriile mâini sunt în contrast cu îmbrăcămintea albă cu care se evidențiază de ceilalți dansactori care au fost pe scenă. Însă puritatea nu e mereu ce pare a fi, iar masca pe care o poartă relevă asta, la fel ca în cazul personajelor din Năpasta, după care s-a inspirat pentru acest moment. Abia la final fața este eliberată și "Vulturo-Căprioara, Femeia-Copil" - așa cum se descrie ea - este în sfârșit acasă.
Momentul Și eu ce fac? al Alinei Mișoc este inspirat din trei opere arhicunoscute caragialiene: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă și D-ale Carnavalului. Așa cum se autocaracterizează, ea pleacă într-o căutare ludică a diversității și emoției întâlnirii dintre aceste piese de teatru. O căutare a identității. E agilă ca o panteră neagră și mișcările îi sunt atent controlate, e pregătită mereu să atace prada. E ba Didina, ba Zoe, ba Zița, cele mai cunoscute personaje ale lui Caragiale trec prin filtrul ei artistic, însă nu se regăsește pe deplin în niciuna. Apoi are revelația: "Eu sunt Alina". Astfel răspunde și la întrebarea propusă de titlu. Fiecare trebuie să meargă pe drumul propriu.
Momentelor individuale le-au urmat cele de la categoria de grup, iar cel care a deschis partea a doua a serii a fost Memento uMori (I. L. Condoleanțe) cu Cezara Crețu, Vlad Pelin, Andrada Oltean și Alis Pelle. Pe cele din urmă le-am cunoscut în cadrul evenimentelor BIS Teatru și am fost fericită să le revăd tocmai pe scena Galei HOP. Toți patru interpretează roluri de femei, așa că replica "Zoe fii bărbată" capătă valențe dublu-umoristice în acest context, fiind adresată tocmai personajului lui Vlad Pelin. Cromatica neagră pregătește ambianța funerară, iar exagerările din interpretare caricaturizează și mai tare mironosițele vremurilor respective. Titlul rezumă pe scurt esența întregului spectacol. Este o aducere aminte în umor negru a faptului că viața nu e veșnică, iar noi nu putem decât să facem haz de necaz pe seama destinului nostru implacabil.
A urmat D'ale lui Aghiuță, care îi are în distribuție pe Stela Cora, Andrei Cristea și Lăcrămioara Soare. Trimis de două femei-drac din Iad în lumea oamenilor, pe fundalul unei înregistrări remixate și printr-o coregrafie armonioasă în care trupurile li se împletesc perfect unul cu celălalt, Aghiuță este confruntat cu personaje celebre ale dramaturgului. Este martorul bătăii dintre Mița și o Didina cu accent de moldoveancă și chiar comentează din spate lupta celor două (dinamica senzuală a celor două semănând mai mult cu un dans agresiv de împerechere), o scapă la propriu pe Zoe când aceasta îi cere să o scape de rușine (jucându-se puțin mai mult decât Caragiale cu comicul de limbaj), ia parte la dispariția lui Bubico și ajunge chiar bătut cu o lingură de lemn. Concluzia lui Aghiuță? Mai bine înapoi în Iad...
Seara s-a încheiat cu spectacolul Cazul broaștelor, în scenă aflându-se Alexandru Cruceru, Sonia Kalman și Crăița Mladinovici. Cu o scenografie complexă și pantofi supradimensionați, spectacolul inspirat de "nuvela pesimistă" Broaște... destule este o ironie la adresa degajării nonșalante și a optimismului exagerat cu care adesea trecem prin viață. Renumita replică "Lac să fie, că broaște... destule!" e un fel de "Las' pe mâine, că e timp" al zilelor noastre, aceeași mentalitate a rămas adânc înrădăcinată în acest teritoriu. Doar că nu e mereu un lac, și nu e mereu un mâine. Dar măcar la Gala HOP 2021 avem această certitudine (doar trebuie să aflăm verdictul juriului format din Ala Menșicov-Vutcărău, Ioana Bogățan, Mihai Constantin, Rodica Mandache și Vava Ștefănescu, nu?).
De doriți să vedeți sau revedeți momentele primei zile, vă invit aici:
Credit foto Andrei Gîndac