septembrie 2021
Gala Tânărului Actor HOP 2021
Există o oarecare doză de emoţie când vezi pe scenă tinere talente care în viitor e foarte probabil să devină "crema" (aşa cum i-a numit directorul artistic Gigi Căciuleanu pe cei din ediţiile trecute) lumii artistice româneşti şi, de ce nu, internaţionale. Aceste sentimente m-au încercat şi pe mine în prima zi a Galei HOP 2021 (2 septembrie 2021), organizată în premieră în oraşul-cetate Alba Iulia. Locul renumit pentru unirea tuturor românilor a devenit acum un spaţiu care reuneşte actori expresivi din toate colţurile ţării, fiecare cu o viziune proprie asupra teatrului, vieţii, morţii şi, bineînţeles, a temei centrale a celei de-a 24-a ediţii, Teatru coregrafic. Dansactorul ca fenomen al teatrului actual.

Caragiale, acest Shakespeare naţional care ascunde în operele sale tragedia inconştientă a unui popor sub masca umorului, a inspirat motto-ul galei 2021: "Caragiale - o lume în mişcare" "Ce lume! Ce lume! Ce lume!" (O scrisoare pierdută). Recunosc că, atunci când vine vorba de acest mare clasic român, am o reţinere. Dar nu pentru că mi-a picat piesa mai sus citată la examenul de bacalaureat, ci doar pentru că tind să consider lumea teatrului ca fiind puţin suprasaturată de momente caragialiene. Cred că anii în care participam cu trupa locală de teatru la concursuri şi observam o înclinaţie spre exagerare când venea vorba de Caragiale au avut o contribuţie în această direcţie. Însă cei 26 de dansactori aflaţi în concurs, atât la secţiunea Individual, cât şi în cea de Grup (aleşi la preselecţii de un juriu format din Ioan Ardelean, Silvia Ghiaţă, Andrei şi Andreea Grosu, Alexander Hausvater şi Daniela Nane), reuşesc să transforme cu totul această paradigmă, transpunându-l pe scriitor "în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre" şi reintepretându-l într-un mod cât mai original cu putinţă.

Ileana Ursu ne-a încântat cu primul moment al acestui eveniment anual, Poem mişcat despre cum ai omorât tu tot ce iubesc eu, după Năpasta de I. L. Caragiale. Actriţa "a fost odată ca niciodată", cum s-a descris ea folosind cinci cuvinte, un corp de plumb pe scena Casei de Cultură a Studenţilor din Alba Iulia. Trupul îi era încovoiat, braţele îi atârnau cu greutate, privirea îi era pierdută. Dar asta a fost demult. Acest moment efemer a trecut şi ea s-a transformat într-o lebădă neagră cu mişcări suave, care cântă şi pledează pentru ceea ce i se cuvine şi pentru judecata justă împotriva celui care i-a luat ceea ce i se cuvine. Un scurt eseu despre evoluţia individului şi emanciparea femeilor în societate, care în secolul XIX erau privite doar ca bunuri de preţ pe care le poseda un bărbat sau altul.


În Mă crezi?, după O noapte furtunoasă, Marin Lupanciuc se prezintă aşa cum s-a şi descris: "sensibil, empatic, calculat, deschis, punctual". Pe fundalul unei melodii franţuzeşti - cultură specifică nobilimii din vremea lui Caragiale - acesta o interpretează atât pe Veta, cât şi pe Chiriac, partenerul ei (poartă sugestiv o genunchieră pe un picior şi un ciorap de damă pe celălalt). Plânge, dar fără sunet, gesturile sale fiind mai expresive decât vorbele, şi astfel primim o falsă prevestire a unei drame cotidiene. Falsă pentru că, odată pusă în cuvinte, este tratată cu un umor impecabil, care nu pare deloc nelalocul lui. Intonaţia şi accentul joacă un rol important pentru dezvoltarea comicului tipic caragialian, dar ridicolul este dus la extrem de acţiune în momentul în care personajul acordă primul ajutor unei geci, materializarea Vetei.


Diana-Raluca Amitroaie se inspiră din trei opere ale autorului (Cum se înţeleg ţăranii, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută) pentru a crea Andrisantul Necunoscut. Zglobie şi debordând de energie, având doar un scaun şi o ţigară la dispoziţie, aceasta reuşeşte în mai puţin de zece minute să schimbe costume şi roluri (printre care şi rolul unei dactilografe, pe care l-am văzut interpretat la FITS 2021 în cadrul proiectului Cele mai frumoase statui, pe aceeaşi muzică), să dialogheze cu ea însăşi sau să monologheze către audienţă, să se mişte şi să mişte (publicul) într-un mozaic de replici şi dinamici ale corpului care se încheagă uşor şi devine surprinzător de omogen în final.


A urmat Andrada Oltean, pe care am avut plăcerea să o cunosc în postura de coordonatoare de voluntari la festivalul 25 de ore de teatru non-stop 2019, cu momentul Pentru faptă răsplată, inspirat din Năpasta. O descriu cuvintele "albastru, vitalitate, curcubeu, emoţie, impuls", iar pe câteva puteam să le confirm înainte să o văd pe scenă. Cu mişcări subtile dar totodată precise, cu o dicţie hotărâtă şi o privire aprigă, actriţa ne poartă prin aceeaşi călătorie a personajului Ileanei Ursu, dar văzut dintr-o perspectivă diferită. O lumânare este aprinsă şi focul ei insuflă speranţa unei răsplate pe măsura crimelor săvârşite de inculpat, iar văduva îşi ia o cămaşă albă peste hainele negre, de asemenea o metaforă a binelui care învinge în faţa răului.


În completare a venit momentul Repaus al lui Petru Marginean, căruia îi admir curajul de a adapta două opere puţin mai obscure ale dramaturgului, şi anume Repausul duminical şi Politică. Spre deosebire de concurenţii dinaintea lui, acesta se remarcă şi printr-o coregrafie mai agresivă, corpul parcă i-a fost supus unei doze prea mari de cafeină şi nu mai poate sta locului, cadenţa şi ritmul reprezentaţiei fiind conferite, de asemenea, de membrele sale. O antiteză simbolică cu titlul spectacolului. Expresiile faciale se evidenţiază printre multitudinea de feţe impasibile, iar originalitatea soluţiei din final completează momentul autentic. O rezolvare temporară la o problemă mult prea îndelungată. Culmea ghinionului, "să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang". Iar în cazul ăsta, te mai ajută câte un "Nenea Iancu" de 100 de lei.


Patricia Gavril prezintă Autopotret, un colaj din operele lui Caragiale. Din auto-descrierea sa, are ceva în comun cu acesta: e cel mai pasionat om (deşi ar fi necesară o întreagă investigaţie ca să aflăm cât de pasionat era cu adevărat Caragiale de munca sa). O cutie aşezată central pe scenă ascunde trupul dansactriţei. Din ea se iveşte ba o mână, ba un picior, într-o dinamică lină. Ni se arată pe bucăţi, aşa cum şi universul autorului este conturat din fragmente din viaţa cu zi cu zi a secolului XIX. Pe capacul cutiei este trecută cu roşu perioada de viaţă a dramaturgului, care rămâne însă etern. Sub o umbrelă fără pânză, căreia i-a mai rămas doar cadrul metalic, ne mărturiseşte: "norocul e prea puţin, iar lumea e prea multă". Când reprezentaţia se termină, însemnează cutia. A mai trecut o zi din veşnicia caragialiană şi a noastră.


În Acasă, Oana Tudoran interpretează un personaj asemănător cu cel din spectacolul 10, pe care am avut norocul să îl văd în cadrul FITS 2021. Un personaj profund, emoţionant, drăcos. Coarnele pe care şi le adaugă cu propriile mâini sunt în contrast cu îmbrăcămintea albă cu care se evidenţiază de ceilalţi dansactori care au fost pe scenă. Însă puritatea nu e mereu ce pare a fi, iar masca pe care o poartă relevă asta, la fel ca în cazul personajelor din Năpasta, după care s-a inspirat pentru acest moment. Abia la final faţa este eliberată şi "Vulturo-Căprioara, Femeia-Copil" - aşa cum se descrie ea - este în sfârşit acasă.


Momentul Şi eu ce fac? al Alinei Mişoc este inspirat din trei opere arhicunoscute caragialiene: O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă şi D-ale Carnavalului. Aşa cum se autocaracterizează, ea pleacă într-o căutare ludică a diversităţii şi emoţiei întâlnirii dintre aceste piese de teatru. O căutare a identităţii. E agilă ca o panteră neagră şi mişcările îi sunt atent controlate, e pregătită mereu să atace prada. E ba Didina, ba Zoe, ba Ziţa, cele mai cunoscute personaje ale lui Caragiale trec prin filtrul ei artistic, însă nu se regăseşte pe deplin în niciuna. Apoi are revelaţia: "Eu sunt Alina". Astfel răspunde şi la întrebarea propusă de titlu. Fiecare trebuie să meargă pe drumul propriu.


Momentelor individuale le-au urmat cele de la categoria de grup, iar cel care a deschis partea a doua a serii a fost Memento uMori (I. L. Condoleanţe) cu Cezara Creţu, Vlad Pelin, Andrada Oltean şi Alis Pelle. Pe cele din urmă le-am cunoscut în cadrul evenimentelor BIS Teatru şi am fost fericită să le revăd tocmai pe scena Galei HOP. Toţi patru interpretează roluri de femei, aşa că replica "Zoe fii bărbată" capătă valenţe dublu-umoristice în acest context, fiind adresată tocmai personajului lui Vlad Pelin. Cromatica neagră pregăteşte ambianţa funerară, iar exagerările din interpretare caricaturizează şi mai tare mironosiţele vremurilor respective. Titlul rezumă pe scurt esenţa întregului spectacol. Este o aducere aminte în umor negru a faptului că viaţa nu e veşnică, iar noi nu putem decât să facem haz de necaz pe seama destinului nostru implacabil.


A urmat D'ale lui Aghiuţă, care îi are în distribuţie pe Stela Cora, Andrei Cristea şi Lăcrămioara Soare. Trimis de două femei-drac din Iad în lumea oamenilor, pe fundalul unei înregistrări remixate şi printr-o coregrafie armonioasă în care trupurile li se împletesc perfect unul cu celălalt, Aghiuţă este confruntat cu personaje celebre ale dramaturgului. Este martorul bătăii dintre Miţa şi o Didina cu accent de moldoveancă şi chiar comentează din spate lupta celor două (dinamica senzuală a celor două semănând mai mult cu un dans agresiv de împerechere), o scapă la propriu pe Zoe când aceasta îi cere să o scape de ruşine (jucându-se puţin mai mult decât Caragiale cu comicul de limbaj), ia parte la dispariţia lui Bubico şi ajunge chiar bătut cu o lingură de lemn. Concluzia lui Aghiuţă? Mai bine înapoi în Iad...


Seara s-a încheiat cu spectacolul Cazul broaştelor, în scenă aflându-se Alexandru Cruceru, Sonia Kalman şi Crăiţa Mladinovici. Cu o scenografie complexă şi pantofi supradimensionaţi, spectacolul inspirat de "nuvela pesimistă" Broaşte... destule este o ironie la adresa degajării nonşalante şi a optimismului exagerat cu care adesea trecem prin viaţă. Renumita replică "Lac să fie, că broaşte... destule!" e un fel de "Las' pe mâine, că e timp" al zilelor noastre, aceeaşi mentalitate a rămas adânc înrădăcinată în acest teritoriu. Doar că nu e mereu un lac, şi nu e mereu un mâine. Dar măcar la Gala HOP 2021 avem această certitudine (doar trebuie să aflăm verdictul juriului format din Ala Menşicov-Vutcărău, Ioana Bogăţan, Mihai Constantin, Rodica Mandache şi Vava Ştefănescu, nu?).


De doriţi să vedeţi sau revedeţi momentele primei zile, vă invit aici:
  


Credit foto Andrei Gîndac

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus