În continuare a urmat Toni Gheorghe cu Aripi de nisip, după O noapte furtunoasă. Întocmai cum s-a autoportretizat, a fost creativ şi ambiţios în construirea momentului şi carismatic, sensibil şi talentat când s-a aflat pe scenă. Întregul spectacol pare poezie curată. O umbră neagră ce poate deveni oricând una cu fundalul execută un dans contemporan în jurul unui ceva în rochie albă amplasat în mijlocul scenei. Când protagonistul ridică acel ceva constatăm că este o păpuşă roşcată creată din pungi, de care se înfăşoară şi se des-făşoară într-un spectacol încântător deopotrivă vizual şi acustic. Vocea ei angelică (înregistrată) gâdilă urechile publicului, muzica instrumentală care îi acompaniază se îmbină armonios cu dansul celor doi, iar ei plutesc cu aripi de nisip deasupra scenei. Deasupra noastră. Deasupra tuturor. "Bonsoir!"
Oana-Elena Antonovici dă viaţă unui personaj inedit în Caţa, Caţa, Caţaveanca, inspirată de piesa O scrisoare pierdută, şi încheie astfel concursul la secţiunea Individual. Ea e ambiţioasă, pentru că a creat un moment complex şi actual, naivă pentru că încă mai speră că aceste personaje sunt simple produse ale mediilor în care au crescut, empatică pentru că se transpune fără cusur în pielea Caţavencei, puternică pentru că are voinţa de a face acest lucru fără să ezite şi acidă pentru că portretizarea protagonistei transmite un mesaj puternic. Şi doar după costumaţie reuşim să ne dăm seama de caracterul personajului: elegantă în aparenţă cu a sa rochie neagră, dar neîndemânatică şi uşoară dacă ne coborâm puţin privirea spre unul din pantofi, la care îi lipseşte un toc, sau ne ridicăm aceeaşi privire spre machiajul negru şi excentric de la ochiul drept care aduce mai mult a vânătaie. Bănuielile ne sunt confirmate de poziţiile uşor indecente în care se regăseşte adesea Caţaveanca, de gesturile şi reacţiile ei sau de multitudinea de replici cu substrat pe care le rosteşte cu o intonaţie pe măsură. Un personaj tabu pentru secolul lui Caragiale, dar care şi-ar găsi cu rapiditate corespondent în era noastră.
A urmat apoi o nouă reprezentaţie de grup, Năpatima cu Eugeniu Cozma şi Oana Zara, după Năpasta lui I. L. Caragiale. O scenografie contrastantă, conţinând atât elemente tradiţionale, folosite pentru ceea ce au fost concepute, cât şi o ramă de tablou de mărimea unui om, pentru crearea unor trucuri vizuale inedite. Muzica folclorică care deschide spectacolul este de asemenea în antiteză cu dansul contemporan care o succedă. Când drama lui Ion atinge cote maxime, realizând nedreptatea la care a fost supus, el sare în braţele Ancăi, care îi este sprijin şi îl prinde de mai multe ori înainte să cadă, contrar principiilor vremii cum că bărbatul e cel puternic şi piatra de temelie a femeii. O combinaţie între vechi şi nou, între tradiţie şi contemporaneitate, între atunci şi acum. Când Ion moare, sângele fals izvorăşte ludic, mânjind sufletele personajelor. Ultimele două cuvinte ale piesei răsună într-un ecou care transcende spaţiul şi timpul: "pentru năpastă".
Ultimii concurenţi care au urcat pe scenă au fost Alexandru Chindriş, George Olar, Irina Sibef şi Maria Teişanu cu spectacolul Cetăţeni turmentaţi, un musical contemporan cu mesaje actuale tipic pentru regizorul Norbert Boda. Încă din primele secunde am fost întâmpinată de atmosfera deopotrivă sobră şi zglobie cu care m-am obişnuit din O viaţă normală, spectacol pe care am avut ocazia să îl urmăresc în cadrul festivalului DbutanT 2020. Fără a se sfii în a-şi face vocea auzită, la propriu şi la figurat, dansactorii au dansat, au cântat şi au jucat într-un teatru care ar putea trece foarte uşor ca social. Ai nevoie de curaj pentru a face o paralelă între politica din vremea lui Caragiale şi cea din zilele noastre, mai ales într-o gală pentru tineri la început de drum. S-a râs de la început până la final, dar esenţa tragică a spectacolului şi a realităţii în care trăim nu s-a pierdut nicio secundă. O critică acidă şi ironică la actualitatea din ţara noastră, executată cu fineţe de cei patru. Un trist adevăr care atestă atemporalitatea operelor caragialiene, aşa cum afirmă şi scrisoarea primită de la un oarecare Ion Luca: "Proştii mor, prostia e nemuritoare." Un spectacol complet care rămâne cu tine şi după ce concursul se termină şi pleci acasă. Un spectacol care a meritat să încheie concursul Galei Tânărului Actor HOP 2021. Şi, dacă aş fi scris această cronică mai repede, v-aş fi întrebat ca în refrenul melodiei: "Cetăţeni turmentaţi, voi pe cine-o să votaţi?"
Spectacolul final (pentru a doua zi a galei) a fost unul invitat în afara concursului şi produs de Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti. Jungla TéVé de Gigi Căciuleanu îi are în distribuţie pe dansatorii Lari Giorgescu şi Alina Petrică, un duo cu o chimie surprinzătoare şi o prestanţă aparte, care ne prezintă toate tipurile de junglă pe care le putem întâlni în umila noastră existenţă de zi cu zi. Mai puţin pe cea amazoniană. Cu o coregrafie curată şi precisă pe muzica lui Adrian Nour, o sumă de mişcări unduitoare de la care nu-ţi poţi dezlipi ochii şi jocuri de cuvinte ce formează o junglă de versuri aproape absurde, Jungla TéVé vorbeşte despre tot şi toate şi toţi. Despre noi şi despre voi.
(Foto credit: Andrei Gîndac)