La revedere Voicu Rădescu. Şi mulţumesc

Voicu a fost omul potrivit în lumea potrivită. Sunt puţini oamenii care creează contexte în care se forjează amintirile unei generaţii. Fiecare din noi are locurile sale pe care şi le aminteşte împreună cu o persoană sau cu un grup mic de prieteni: un răsărit de soare la mare, un (prim) sărut, o petrecere cu excese sau o linişte de vârf de munte, o drumeţie sau o zi la schi, o discuţie cu miez cu cineva anume. Experienţe unice, cvasi-singulare, private. Voicu (şi Green-ul său, cu care de fapt se identifica) a fost catalizator pentru o bucată din ceea ce a devenit un fel de identitate colectivă a generaţiei mele, atât cât s-a putut în lumea în schimbare pe care o traversam şi pe care o traversăm în continuare. Mulţi avem amintiri în Green, şi nu doar cu spectacole sau concerte, ci şi cu o atmosferă, un fel de spirit care ne unea pe toţi cei care eram acolo, înghesuiţi, claie peste grămadă, trup lângă trup şi suflet lângă suflet, uniţi într-un fel de fraternitate incomodă pe care azi poate că nu am mai căuta-o şi nu am mai înţelege-o. Voicu, ca suflet al Green-ului, a dat loc de creştere acestei identităţi colectiv-culturale, aşa cum probabil că nu vom mai avea (nici noi, nici generaţiile care ne urmează) poate pentru că nu mai avem nevoie, poate pentru că nu ştim că mai avem nevoie sau, poate, pentru că nu mai avem un Voicu. Aşa cum nu mai avem o lume care să îi facă loc unui Voicu, care să creeze un Voicu, care să ceară un Voicu. Voicu a fost nu doar omul potrivit la momentul potrivit, ci omul necesar pentru coagularea energiilor (creative, dar nu doar atât) care existau la final şi apoi început de mileniu, energii care sunt sursă pentru multe din lucrurile care ne emoţionează şi astăzi, când creativii efervescenţi de atunci sunt în plină maturitate artistică.

Istoria de viaţă a generaţiei mele s-a intersectat cu istoria de viaţă a Green-ului, iar Green-ul a fost mereu aşa cum a fost Voicu. Boem, un copil mare şi generos, dezordonat prin natura sa şi anarhic prin lipsa de ordine, un om care nu făcea judecăţi de valoare în ceea ce priveşte proiectele în care se implica (dar avea noroc - dar oare noroc era sau un fel special de gravitaţie selectivă - ca de cele mai multe ori să atragă oamenii potriviţi, cu energiile potrivite), un far aprins, stabil şi fix într-o lume zbuciumată. Uşa Green-ului era deschisă, iubirea lui pentru artişti era infinit mai mare decât iubirea pentru sine. Oamenii au venit şi au plecat din preajma lui, s-au sprijinit pe el într-un anume punct al începuturilor lor, au lăsat un pic din inima lor între pereţii Green-ului şi au luat cu ei un pic din inima lui Voicu. Unii s-au întors când şi când, căutând poate ceea ce era odinioară şi sperând că noi generaţii se vor regăsi în Green, aşa cum s-au regăsit şi ei la început. Alţii au mers mai departe, parcându-l pe Voicu între amintiri. Unii poate l-au şi rănit sau trădat, dar (pentru mine cel puţin, care nu eram în cercul lui intim, dar eram totuşi la marginea acestuia) nu lăsa să se vadă asta. Era discret, uita uşor (sau părea să o facă) ceea ce nu voia să îşi amintească, nu învăţa nimic din experienţe neplăcute şi în consecinţă nu se proteja deloc, credea nemărginit şi nemăsurat în oameni şi în faptul că lucrurile se vor aranja aşa cum trebuie, cumva miraculos. Doar pentru că el făcea ceea ce credea că trebuie să facă. Doar pentru că el continua să radieze energie bună. Doar pentru că el era acolo unde credea că trebuie să fie, fără limite, fără restricţii, fără spirit de conservare, doar inimă. Şi cu un fel de indiferenţă pentru tot ceea ce i se părea neimportant, chiar dacă era vorba de reguli birocratice ale societăţii care se reaşeza.

Mă bucur că am scris în 2017 despre cei 20 de ani de Teatru LUNI la Green - primul teatru independent şi de fapt poate unicul cu adevărat independent (textul e aici şi recitindu-l am senzaţia că tot ce am scris atunci e încă valabil, cu singura precizare că am omis mulţi oameni care au însemnat ceva în istoria Green-ului şi pentru care Green-ul a însemnat ceva). Mă bucur că am scris atunci şi că vorbele mele au ajuns la Voicu, căci deseori, dintr-o pudoare de neînţeles şi din siguranţa că avem suficient timp să o facem, ratăm să spunem oamenilor ce credem despre lucrurile bune pe care le fac ei, lăsăm vorbele să curgă şi amintirile să se depene doar când ei nu mai sunt. Mă bucur că mi-am amintit atunci şi că am fixat în scris multe din spectacolele şi oamenii unor decenii care m-au marcat şi care au trecut prin contextul lui Voicu. La fel, o parte din întâlnirile importante ale vieţii mele au avut ceva de-a face cu Green-ul, poate şi pentru că era spaţiul pe care îl consideram deseori "acasă", şi în serile cu spectacole şi aglomeraţie nebună, şi în amiezile în care puteai să te refugiezi la umbră şi linişte, pentru a discuta (sau a sta în tăcere) faţă în faţă cu cineva.

La revedere, Voicu. Şi mulţumesc.

(Voicu a dispărut la 65 de ani, pe 22 august 2021. O parte din viaţa lui şi a Green Hours a fost povestită în interviul luat de Oana Stoica în 2005 şi care se poate citi aici).