septembrie 2021
Gala Tânărului Actor HOP 2021
Andrei Cristea, 22 ani, Bacău

Studii: U.N.A.T.C "I.L. Caragiale", Bucureşti, Facultatea de Teatru, Păpuşi şi Marionete, clasa lect. univ. dr. Dana Voicu, conf. univ. dr. Ioan Brancu, lect. univ. dr. Anca Bodolan-Oprişan, promoţia 2017-2020

Participă la Gala HOP 2021, la secţiunea Grup cu momentul D'ale lu' Aghiuţă.


Răzvan Rocaş: Cine eşti ca om / ca artist?
Andrei Cristea: Sunt un tânăr aflat la început de drum, foarte curios din fire, muncitor şi dedicat. În grupuri noi sunt persoana cea mai tăcută şi atentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Sunt un bun ascultător. Ajung în timp să fiu foarte extrovertit, uneori (poate) mult prea extrovertit. În anii de studiu am căutat în mod constant să absorb cât mai mult din tot ceea ce se poate, motiv pentru care am ajuns să mă văd ca un artist destul de versatil. Deşi la bază am formarea în Artele mânuirii păpuşilor, dansul contemporan şi mişcarea au ajuns să-mi influenţeze foarte mult parcursul profesional în ultimii ani. Ca artist am căutat şi caut să dau de fiecare dată, în fiecare repetiţie sau spectacol, tot ceea ce-i mai bun din mine, iar asta din respect atât pentru mine şi colegi, dar mai ales pentru publicul spectator.

R.R.: Ce este şi ce nu este teatrul pentru tine?
A.C.: Teatrul este acea lume plină de culoare în care mă simt fără de griji, prezent, relaxat, dar totuşi în control, o lume fără de limite, în care creativitatea şi imaginaţia plutesc în tot aerul ce mă-nconjoară. Dar această lume vine la pachet cu respect şi grijă pentru spaţiul ei, pentru toţi ceilalţi oameni ce cred în ea, pentru toţi cei care fac posibilă existenţa acesteia. Teatrul nu este locul jumătăţilor de măsură. Fiecare moment pe scenă costă. Mă costă. Nu sufăr arta comercială. În lumea Teatrului de Animaţie cel puţin, acest lucru se întâlneşte destul de des. Creatorii de spectacole pentru copii consideră că publicul tânăr nu are pretenţii, nu ştie, aşadar, nu cunoaşte. Copiii sunt extraordinar de inteligenţi, nu se cenzurează, înţeleg mult mai multe lucruri decât credem noi că înţeleg. Şi cu toate acestea, mulţi formatori de viitor public de teatru îşi bat joc. Trist.

R.R.: Ai puterea să schimbi un lucru din teatrul românesc. Care ar fi acela şi de ce?
A.C.: O problemă alarmantă a domeniului nostru în momentul de faţă, după parerea mea, este faptul că piaţa muncii a ajuns să fie destul de saturată. Foarte mulţi artişti, prea puţine spaţii de desfăşurare, posturi scoase la concurs, oportunităţi de a activa în domeniu. În toată ţara, sute de studenţi termină studiile de specialitate în fiecare an. Nu se iau suficiente măsuri pentru a reuşi să se faciliteze intrarea tinerilor artişti pe piaţa muncii. Realist privind, ar fi şi imposibil ca fiecare absolvent să iasă de pe băncile facultăţii deja angajat, de altfel, suntem prea mulţi. De-ar fi să tragem linie şi să numărăm, prea puţini au norocul acesta. Cel mai trist este faptul că sunt mulţi care de-a lungul timpului se pierd. Selecţie naturală, oare? Într-o oarecare măsură, da, dar de cele mai multe ori, chiar nu. Este un subiect destul de delicat, căci schimbările ar trebui să înceapă în primul rând în şcoală, iar mai apoi în instituţiile de cultură. Soluţii? S-ar găsi cu siguranţă. Important este să se vrea schimbarea.

R.R.: Ce preferi dintre mediul independent şi cel instituţional? Care crezi că sunt avantajele şi dezavantajele celor două?
A.C.: De-ar fi să le pun în balanţă, nu ştiu care taler ar trage mai mult. Până acum am lucrat în mare parte doar în mediul independent şi nu pot spune că mi-a fost prea rău. Vreau să acumulez cât mai multă experienţă, iar cum majoritatea posturilor în teatrele de stat sunt ocupate, nu pot decât să mă implic cât mai mult în proiecte independente. Dar îmi şi place. Şi-am şi avut noroc, căci de fiecare dată am ajuns să lucrez cu oameni inteligenţi, serioşi, asumaţi, cu un simţ artistic bine dezvoltat. Da, proiectele în independent vin mult mai rar. Vara asta, de exemplu, am fost cu mintea în multe locuri şi da, am avut activitate, dar înainte de asta trecuseră multe alte luni în care nu a fost nimic. Din punct de vedere financiar e mai greu. În mediul instituţional ai într-adevăr siguranţa unui post de muncă plătit lunar. Întrucât anul viitor voi fi terminat studiile de masterat, privesc cu o oarecare frică la ceea ce urmează să se întâmple. Sunt sigur că părinţii mei vor fi dispuşi să mă susţină în continuare pe drumul pe care mi l-am ales, însă simt o nelinişte din ce în ce mai apăsătoare când mă gândesc la faptul că există posibilitatea să mai treacă ceva ani până să mă pot descurca pe cont propriu. Aşadar, desigur că mi-ar plăcea să prind un loc într-un teatru de stat, asta în primul şi în primul rând pentru echilibrul meu psiho-emoţional. Probabil aş reuşi să-mi aşez capul pe pernă mult mai uşurat ştiind că activez în continuare în domeniu şi sunt şi răsplătit pentru asta.

R.R.: Sectorul cultural a fost grav afectat de pandemie. Cum crezi că va evolua situaţia şi cum va arăta teatrul de-acum încolo?
A.C.: Suntem nevoiţi să ne adaptăm la acest nou "normal" al vremurilor şi condiţiilor acestea imprevizibile. În ultima lună am colindat mai multe oraşe din ţară cu spectacolul Generaţii. Moştenirea tăcută - de Cristina Tudor, în regia Corinei Andrian. În momentul scrierii proiectului, din teama unor noi restricţii ce poate aveau să vină, s-a optat pentru opţiunea de a ţine reprezentaţiile în aer liber, astfel având siguranţa că spectacolul se va juca fără doar şi poate. Zis şi făcut. Cel mai frumos a fost când în timpul unei reprezentaţii (în Bucureşti, la Grădina cu Filme), ploaia şi-a făcut simţită prezenţa. Regula la care căzusem de comun acord cu trupa în asemenea situaţii era de a nu ne opri jocul până când scaunele nu rămâneau goale. A fost de-a dreptul emoţionant să văd că în ciuda condiţiilor meteo nefavorabile, folosindu-se de umbrele şi adăpostindu-se de ploaie în spaţiul acoperit de lângă scenă, publicul a rămas în povestea şi lumea evocată, atent şi angajat până la sfârşit.
Sunt sigur că oricare va fi situaţia pandemică în perioada următoare, teatrul va rezista. Publicul are nevoie de teatru, tânjeşte după teatru, după cultură şi artă. Cum va arăta teatrul de acum încolo? Poate că mult mai tehnologizat, mai curajos în propuneri şi mult mai viu. Pofta artiştilor de a crea, de a juca, de a lucra împreună şi de a fi pe scenă în faţa publicului s-a amplificat după toată perioada de inactivitate prin care am trecut. Aşadar, motorul principal e bun, numai condiţiile să fie favorabile, nimic mai mult.

R.R.: Cât de confortabil eşti / te simţi cu tema DansActorului?
A.C.: Pasiunea mea pentru dans şi mişcare am descoperit-o în timpul pregătirii pentru admiterea la actorie în cadrul UBB Cluj (la clasa domnului profesor Miklós Bács), concurs pe care nu l-am trecut, dar care rămâne pentru mine unul din cele mai valoroase momente de până acum. Am avut atunci oportunitatea de a lucra pe mişcare cu Andrea Gavriliu, iar în timpul exerciţiilor propuse am conştientizat cât de bine mă simt când dansez. Atunci mi-am spus că vreau să mă dezvolt cât de mult se poate în direcţia asta. Odată intrat la UNATC, am căutat să colaborez cu colegii de la secţia de coregrafie, lucru pe care l-am şi făcut. Beatrice Tudor şi Teodora Tudose, acestea au fost persoanele care au avut încredere în mine şi m-au introdus în lumea dansului. Iar de 3 ani încoace, nu mă pot opri. Sincer, sunt destul de relaxat în legătură cu tema DansActorului. De când s-a anunţat acum două ediţii am vrut să particip. Am şansa de a combina două domenii foarte dragi mie, dansul şi actoria, fapt care-mi place la nebunie. Relaxarea de care ziceam mai sus probabil se trage şi din faptul că am lucrat un super moment alături de colegele şi prietenele mele, Stela Cora şi Lacrămioara Soare. Am încredere în ele şi ele în mine. N-are ce să nu fie bine!

R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îţi oferă satisfacţie? Ce te dezamăgeşte?
A.C.: Simt încântare atunci când întâlnesc persoane din trecut neschimbate de trecerea timpului, atunci când am parte de colegi pe aceeaşi lungime de undă şi de proiecte cu care rezonez. Simţ tristeţe de fiecare dată când văd oameni dragi trecând prin momente puternic încărcate emoţional, dar mai ales când văd cât de greu ne este să iubim şi să acceptăm iubirea celor din jurul nostru. Simt satisfacţie de fiecare dată când observ că rodul muncii mele este văzut şi apreciat, dar mai ales când mă întind în pat şi realizez că am avut într-adevăr o zi bună, productivă. Simt dezamăgire atunci când nu reuşesc să îmi gestionez timpul aşa cum ar trebui să o fac, dar mai ales când prin diverse mijloace îmi reamintesc cât de urâţi, duri şi cruzi sunt unii oameni în lumea asta mare în care trăim.

R.R.: Cum ţi-ai dori să fii peste 10 ani?
A.C.: Fericit. Nu că acum n-aş fi, din contră. Sunt mulţumit cu tot ceea ce sunt, mândru de tot ceea ce fac, recunoscător pentru toţi oamenii care-mi sunt aproape şi toţi cei cu care ajung să lucrez în diverse circumstanţe. Pe scurt, mi-ar plăcea să ştiu că peste 10 ani am în continuare motive pentru care să fiu fericit, pentru care să reuşesc să zâmbesc: să fac ceea ce simt că merită făcut, să iubesc, să dansez, să joc, să întâlnesc oameni valoroşi. Şi deşi sunt conştient că vor fi şi vremuri grele în următorii ani, sper ca în 10 ani să fiu totuşi optimist în legătură cu tot ceea ce va însemna viaţa mea la momentul respectiv.

R.R.: Dacă ai avea posibilitatea să petreci o zi alături de o personalitate, pe cine ai alege şi de ce?
A.C.: Prima personalitate care-mi vine în minte este Duda Paiva, un artist complet (şi complex) de origine braziliană. Ceea ce este de-a dreptul fascinant la creaţiile lui este felul în care artele se îmbină şi se potenţează reciproc, direcţia plastică a păpuşilor sculptate în burete, felul în care sunt folosite elementele spectaculare, scenariul în sine. Dansul se împleteşte cu actoria şi păpuşăria într-un mod aparte. Am avut oportunitatea de a vedea în primul an de facultate un spectacol pus în scenă de el şi mi-a fost de ajuns pentru a-mi face din el un model pe plan artistic, o sursă de inspiraţie şi motivaţie continuă. Am profitat cât s-a putut în pandemie de teatrul în mediul online. Am reuşit astfel să-i văd aproape toate spectacolele în streaming online. Anul următor universitar va trebui să-mi regizez propriul spectacol de disertaţie şi nu-mi pot dori nimic mai mult decât ca publicul să reuşească să simtă, privind spectacolul meu, acelaşi amalgam de stări, senzaţii şi sentimente pe care mi le-a provocat mie opera lui Duda Paiva.

R.R.: Un mesaj pentru public...
A.C.: Am lăsat scris în acest interviu câte puţin din ceea ce sunt. Vă mulţumesc dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici. Mi-am propus să nu mă pierd în detalii. N-am prea reuşit. Drag public spectator, sper să vă placă şi să vă amuze momentul pregătit de noi. Iar în cazul în care nu v-am dezamăgit, nu vă sfiiţi să votaţi D'ale lu' Aghiuţă pe data de 4 septembrie 2021! Vă pup şi vă mulţumesc!

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus