De vorbă cu... (XII) - Andrei Cristea - Gala HOP, 2021

Andrei Cristea, 22 ani, Bacău

Studii: U.N.A.T.C "I.L. Caragiale", București, Facultatea de Teatru, Păpuși și Marionete, clasa lect. univ. dr. Dana Voicu, conf. univ. dr. Ioan Brancu, lect. univ. dr. Anca Bodolan-Oprișan, promoția 2017-2020

Participă la Gala HOP 2021, la secțiunea Grup cu momentul D'ale lu' Aghiuță.


Răzvan Rocaș: Cine ești ca om / ca artist?
Andrei Cristea: Sunt un tânăr aflat la început de drum, foarte curios din fire, muncitor și dedicat. În grupuri noi sunt persoana cea mai tăcută și atentă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Sunt un bun ascultător. Ajung în timp să fiu foarte extrovertit, uneori (poate) mult prea extrovertit. În anii de studiu am căutat în mod constant să absorb cât mai mult din tot ceea ce se poate, motiv pentru care am ajuns să mă văd ca un artist destul de versatil. Deși la bază am formarea în Artele mânuirii păpușilor, dansul contemporan și mișcarea au ajuns să-mi influențeze foarte mult parcursul profesional în ultimii ani. Ca artist am căutat și caut să dau de fiecare dată, în fiecare repetiție sau spectacol, tot ceea ce-i mai bun din mine, iar asta din respect atât pentru mine și colegi, dar mai ales pentru publicul spectator.

R.R.: Ce este și ce nu este teatrul pentru tine?
A.C.: Teatrul este acea lume plină de culoare în care mă simt fără de griji, prezent, relaxat, dar totuși în control, o lume fără de limite, în care creativitatea și imaginația plutesc în tot aerul ce mă-nconjoară. Dar această lume vine la pachet cu respect și grijă pentru spațiul ei, pentru toți ceilalți oameni ce cred în ea, pentru toți cei care fac posibilă existența acesteia. Teatrul nu este locul jumătăților de măsură. Fiecare moment pe scenă costă. Mă costă. Nu sufăr arta comercială. În lumea Teatrului de Animație cel puțin, acest lucru se întâlnește destul de des. Creatorii de spectacole pentru copii consideră că publicul tânăr nu are pretenții, nu știe, așadar, nu cunoaște. Copiii sunt extraordinar de inteligenți, nu se cenzurează, înțeleg mult mai multe lucruri decât credem noi că înțeleg. Și cu toate acestea, mulți formatori de viitor public de teatru își bat joc. Trist.

R.R.: Ai puterea să schimbi un lucru din teatrul românesc. Care ar fi acela și de ce?
A.C.: O problemă alarmantă a domeniului nostru în momentul de față, după parerea mea, este faptul că piața muncii a ajuns să fie destul de saturată. Foarte mulți artiști, prea puține spații de desfășurare, posturi scoase la concurs, oportunități de a activa în domeniu. În toată țara, sute de studenți termină studiile de specialitate în fiecare an. Nu se iau suficiente măsuri pentru a reuși să se faciliteze intrarea tinerilor artiști pe piața muncii. Realist privind, ar fi și imposibil ca fiecare absolvent să iasă de pe băncile facultății deja angajat, de altfel, suntem prea mulți. De-ar fi să tragem linie și să numărăm, prea puțini au norocul acesta. Cel mai trist este faptul că sunt mulți care de-a lungul timpului se pierd. Selecție naturală, oare? Într-o oarecare măsură, da, dar de cele mai multe ori, chiar nu. Este un subiect destul de delicat, căci schimbările ar trebui să înceapă în primul rând în școală, iar mai apoi în instituțiile de cultură. Soluții? S-ar găsi cu siguranță. Important este să se vrea schimbarea.

R.R.: Ce preferi dintre mediul independent și cel instituțional? Care crezi că sunt avantajele și dezavantajele celor două?
A.C.: De-ar fi să le pun în balanță, nu știu care taler ar trage mai mult. Până acum am lucrat în mare parte doar în mediul independent și nu pot spune că mi-a fost prea rău. Vreau să acumulez cât mai multă experiență, iar cum majoritatea posturilor în teatrele de stat sunt ocupate, nu pot decât să mă implic cât mai mult în proiecte independente. Dar îmi și place. Și-am și avut noroc, căci de fiecare dată am ajuns să lucrez cu oameni inteligenți, serioși, asumați, cu un simț artistic bine dezvoltat. Da, proiectele în independent vin mult mai rar. Vara asta, de exemplu, am fost cu mintea în multe locuri și da, am avut activitate, dar înainte de asta trecuseră multe alte luni în care nu a fost nimic. Din punct de vedere financiar e mai greu. În mediul instituțional ai într-adevăr siguranța unui post de muncă plătit lunar. Întrucât anul viitor voi fi terminat studiile de masterat, privesc cu o oarecare frică la ceea ce urmează să se întâmple. Sunt sigur că părinții mei vor fi dispuși să mă susțină în continuare pe drumul pe care mi l-am ales, însă simt o neliniște din ce în ce mai apăsătoare când mă gândesc la faptul că există posibilitatea să mai treacă ceva ani până să mă pot descurca pe cont propriu. Așadar, desigur că mi-ar plăcea să prind un loc într-un teatru de stat, asta în primul și în primul rând pentru echilibrul meu psiho-emoțional. Probabil aș reuși să-mi așez capul pe pernă mult mai ușurat știind că activez în continuare în domeniu și sunt și răsplătit pentru asta.

R.R.: Sectorul cultural a fost grav afectat de pandemie. Cum crezi că va evolua situația și cum va arăta teatrul de-acum încolo?
A.C.: Suntem nevoiți să ne adaptăm la acest nou "normal" al vremurilor și condițiilor acestea imprevizibile. În ultima lună am colindat mai multe orașe din țară cu spectacolul Generații. Moștenirea tăcută - de Cristina Tudor, în regia Corinei Andrian. În momentul scrierii proiectului, din teama unor noi restricții ce poate aveau să vină, s-a optat pentru opțiunea de a ține reprezentațiile în aer liber, astfel având siguranța că spectacolul se va juca fără doar și poate. Zis și făcut. Cel mai frumos a fost când în timpul unei reprezentații (în București, la Grădina cu Filme), ploaia și-a făcut simțită prezența. Regula la care căzusem de comun acord cu trupa în asemenea situații era de a nu ne opri jocul până când scaunele nu rămâneau goale. A fost de-a dreptul emoționant să văd că în ciuda condițiilor meteo nefavorabile, folosindu-se de umbrele și adăpostindu-se de ploaie în spațiul acoperit de lângă scenă, publicul a rămas în povestea și lumea evocată, atent și angajat până la sfârșit.
Sunt sigur că oricare va fi situația pandemică în perioada următoare, teatrul va rezista. Publicul are nevoie de teatru, tânjește după teatru, după cultură și artă. Cum va arăta teatrul de acum încolo? Poate că mult mai tehnologizat, mai curajos în propuneri și mult mai viu. Pofta artiștilor de a crea, de a juca, de a lucra împreună și de a fi pe scenă în fața publicului s-a amplificat după toată perioada de inactivitate prin care am trecut. Așadar, motorul principal e bun, numai condițiile să fie favorabile, nimic mai mult.

R.R.: Cât de confortabil ești / te simți cu tema DansActorului?
A.C.: Pasiunea mea pentru dans și mișcare am descoperit-o în timpul pregătirii pentru admiterea la actorie în cadrul UBB Cluj (la clasa domnului profesor Miklós Bács), concurs pe care nu l-am trecut, dar care rămâne pentru mine unul din cele mai valoroase momente de până acum. Am avut atunci oportunitatea de a lucra pe mișcare cu Andrea Gavriliu, iar în timpul exercițiilor propuse am conștientizat cât de bine mă simt când dansez. Atunci mi-am spus că vreau să mă dezvolt cât de mult se poate în direcția asta. Odată intrat la UNATC, am căutat să colaborez cu colegii de la secția de coregrafie, lucru pe care l-am și făcut. Beatrice Tudor și Teodora Tudose, acestea au fost persoanele care au avut încredere în mine și m-au introdus în lumea dansului. Iar de 3 ani încoace, nu mă pot opri. Sincer, sunt destul de relaxat în legătură cu tema DansActorului. De când s-a anunțat acum două ediții am vrut să particip. Am șansa de a combina două domenii foarte dragi mie, dansul și actoria, fapt care-mi place la nebunie. Relaxarea de care ziceam mai sus probabil se trage și din faptul că am lucrat un super moment alături de colegele și prietenele mele, Stela Cora și Lacrămioara Soare. Am încredere în ele și ele în mine. N-are ce să nu fie bine!

R.R.: Ce te încântă? Ce te întristează? Ce îți oferă satisfacție? Ce te dezamăgește?
A.C.: Simt încântare atunci când întâlnesc persoane din trecut neschimbate de trecerea timpului, atunci când am parte de colegi pe aceeași lungime de undă și de proiecte cu care rezonez. Simț tristețe de fiecare dată când văd oameni dragi trecând prin momente puternic încărcate emoțional, dar mai ales când văd cât de greu ne este să iubim și să acceptăm iubirea celor din jurul nostru. Simt satisfacție de fiecare dată când observ că rodul muncii mele este văzut și apreciat, dar mai ales când mă întind în pat și realizez că am avut într-adevăr o zi bună, productivă. Simt dezamăgire atunci când nu reușesc să îmi gestionez timpul așa cum ar trebui să o fac, dar mai ales când prin diverse mijloace îmi reamintesc cât de urâți, duri și cruzi sunt unii oameni în lumea asta mare în care trăim.

R.R.: Cum ți-ai dori să fii peste 10 ani?
A.C.: Fericit. Nu că acum n-aș fi, din contră. Sunt mulțumit cu tot ceea ce sunt, mândru de tot ceea ce fac, recunoscător pentru toți oamenii care-mi sunt aproape și toți cei cu care ajung să lucrez în diverse circumstanțe. Pe scurt, mi-ar plăcea să știu că peste 10 ani am în continuare motive pentru care să fiu fericit, pentru care să reușesc să zâmbesc: să fac ceea ce simt că merită făcut, să iubesc, să dansez, să joc, să întâlnesc oameni valoroși. Și deși sunt conștient că vor fi și vremuri grele în următorii ani, sper ca în 10 ani să fiu totuși optimist în legătură cu tot ceea ce va însemna viața mea la momentul respectiv.

R.R.: Dacă ai avea posibilitatea să petreci o zi alături de o personalitate, pe cine ai alege și de ce?
A.C.: Prima personalitate care-mi vine în minte este Duda Paiva, un artist complet (și complex) de origine braziliană. Ceea ce este de-a dreptul fascinant la creațiile lui este felul în care artele se îmbină și se potențează reciproc, direcția plastică a păpușilor sculptate în burete, felul în care sunt folosite elementele spectaculare, scenariul în sine. Dansul se împletește cu actoria și păpușăria într-un mod aparte. Am avut oportunitatea de a vedea în primul an de facultate un spectacol pus în scenă de el și mi-a fost de ajuns pentru a-mi face din el un model pe plan artistic, o sursă de inspirație și motivație continuă. Am profitat cât s-a putut în pandemie de teatrul în mediul online. Am reușit astfel să-i văd aproape toate spectacolele în streaming online. Anul următor universitar va trebui să-mi regizez propriul spectacol de disertație și nu-mi pot dori nimic mai mult decât ca publicul să reușească să simtă, privind spectacolul meu, același amalgam de stări, senzații și sentimente pe care mi le-a provocat mie opera lui Duda Paiva.

R.R.: Un mesaj pentru public...
A.C.: Am lăsat scris în acest interviu câte puțin din ceea ce sunt. Vă mulțumesc dacă ați avut răbdare să citiți până aici. Mi-am propus să nu mă pierd în detalii. N-am prea reușit. Drag public spectator, sper să vă placă și să vă amuze momentul pregătit de noi. Iar în cazul în care nu v-am dezamăgit, nu vă sfiiți să votați D'ale lu' Aghiuță pe data de 4 septembrie 2021! Vă pup și vă mulțumesc!