Piatra Neamţ pe harta festivalieră (primele 5 zile de festival teatral) - Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, 2021

Între 3 şi 12 septembrie 2021, Piatra Neamţ, cochetul oraş de pe Bistriţa legendară, a devenit locul unor confluenţe culturale de remarcabilă rezonanţă naţională în cadrul ediţiei cu numărul 32 a Festivalului de Teatru, promovat şi purtat peste timp şi mode de echipa mereu întinerită a prestigiosul Teatru al Tineretului. În totalitarism - important pol al inovaţiilor îndrăzneţe; în actualitate - la fel de îndrăzneţe proiecte şi acţiuni promoţionale pe linia tradiţiei. Aşadar: spectacole, workshop-uri, vernisaje, dezbateri, lansări de cărţi au ieşit din umbra pandemică, s-au revărsat literalmente peste profesionişti şi public, împânzind cu densă atractivitate zilele festivalului. Zile puse sub semnul unui postprezent unificator între ce "a fost" şi "va fi" ca uimire, viziune şi reprezentare în arta experimentului teatral.

Echipa festivalului, avându-i în frunte pe Gianina Cărbunariu (director general), Vlad Socea, Raluca Naclad, Levente Benedek şi Răzvan Rocaş, a eşalonat un ofertant evantai de manifestări, transmiţând bucuria reluării activităţii după întunecata perioadă online, dezavuată de majoritatea participanţilor. E drept, ecouri şi consecinţe ale devastatoarei experienţe lockdown şi-au lăsat amprenta pe structura unor spectacole iar când al patrulea val al pandemiei se va face resimţit, Dumnezeu ştie ce va mai fi şi cum va mai arăta arta spectacolului în viitor.

Adaptabilitatea sau neadaptabilitatea la formele restrictive impuse de normele sanitare s-a reflectat mai ales în producţiile din secţiunea internaţională, prezentate ca ceva de declarat / something to declare. Şi anume ce aveau de declarat cei veniţi la Piatra Neamţ cu câte un "spectacol care să încapă într-un bagaj", spectacol eseu de tip lecture performance, un spectacol din culisele unui spectacol sau din atelierul de pregătire al unui spectacol? Bogdan Zamfir, regizor şi actor, care activează în Franţa şi Belgia, a imaginat un dialog între nişte personaje abia schiţate, prezente pe scenă sub forma unor capete de păpuşi cu peruci zbârlite caricatural, tipologii din clasa de mijloc întâlnite la tot pasul În comunitatea noastră şi extrase din cotidianul plat sau cel plin de surprize al actualităţii noastre obsesive. Ele depun mărturie despre sărăcia oamenilor şi violenţele din cartier, despre lipsa locurilor de muncă, despre speranţa năruită de a se realiza altundeva, în afara spaţiului românesc. Ca în teatrul pirandellian, "personajele sale sunt în căutarea unui regizor" care să le dea suflu vital. Demersul artistului se opreşte la stricta expunere a realităţii lor în spaţiul scenei.

Un teatru de atelier prins în chingile politicului afişează, cu acribie de documentarist, dramaturgul din Kosovo, Jeton Neziraj, cunoscut în lume pentru pledoaria făcută noului stat declarat independent în 2008 şi îndârjirea de a lupta cu forţele politice şi culturale de la Belgrad pentru realizarea unui proiect teatral ambiţios. Demersul început în 2012 la compania independentă Qendra Multimedia pentru a pune în scenă "o comedie patriotică" avea să întâmpine sumedenie de oprelişti, ceea ce face obiectul comentariului său înflăcărat în relatarea despre Zbor deasupra Teatrului din Kosovo. E de reţinut ironica trimitere spre descoperirea altui cuib de cuci asemănător metaforei lansate de celebrul Ken Kesey.

Declaraţia depusă de tânărul regizor şi scriitor polonez Jakub Skrzywanek în Muzeul Holocaustului românesc, o poveste care mai bine rămânea nespusă e un manifest tulburător în vederea eradicării totale a formelor de resuscitare a fascismului care bântuie în unele capete bolnave din contemporaneitatea noastră europeană şi o privire lucidă în trecut. În discursul virulent, plin de patos combativ-demonstrativ-argumentativ, simpaticul Jakub Skrzywanek a inclus dovezi referitoare la holocaustul din România, ceea ce dovedeşte o judicioasă documentare în interpretarea condamnabilelor evenimente din anii războiului mondial. E un act curajos, puternic, atins de obiectivitatea asumată privirii din afară (din Polonia) a fenomenului reprobabil, în care sunt citaţi Mihail Sebastian şi Mircea Eliade ca actanţi în delirul evenimenţial.

Dinamică, atractivă şi intens biciuitoare, ba chiar sarcastică de-a dreptul, este depoziţia cehilor Michael Hába şi Jindrich Čižek, înscrisă sub titlul zeflemitor Eroi ai muncii capitaliste, calchiat pe sintagma intrată în dizgraţie erou al muncii socialiste. Însoţită de muzică live, mărturia lor are la bază cartea jurnalistei cehe Saša Uhlová despre experienţa ei de casieriţă într-un supermarket. Citirea paragrafelor cu observaţii sincere şi vitriolante vizavi de robotizarea prin muncă fac deliciul acestei producţii lucrate în pandemie.

Motivaţie cu iz pandemic este, până la urmă, această extindere a lecturilor performance în cadrul festivalului nemţean. Cu toate că n-au abandonat teatrul, artiştii şi-au adaptat proiectele la condiţiile existente. Iată cum organizatorii festivalului, managerul teatrului, doamna Gianina Cărbunariu, au găsit calea de a răzbate deasupra interdicţiilor pandemice făcând teatru performativ! Pe cât de lipsit de interes la prima vedere, pe atât de acaparant devine pe parcurs acest tip de spectacol eseu în stare să trezească un viu interes şi să suscite lungi discuţii cu publicul. Ba mai mult, observ că de citirea textului în faţa spectatorilor s-a contaminat, în parte, şi trupa venită de la Cluj cu dezbaterea scenică Gewalt la Darabani. Desigur, asta pentru accentuarea componentei documentariste a scenariului conceput de Ionuţ Caras după Procesul locuitorilor din Darabani înaintea Curţii cu Juri din Dorohoi. Un spectacol reconstituire, un spectacol exploziv, intens animat, inedit şi curajos ca tematică, despre violenţele dintre români şi evrei de acum 143 de ani care au dus la un răsunător proces în acel timp. Compania "Texte bune în locuri nebune" din Cluj marşează puternic pe montările textelor alese în locuri neconvenţionale. La Piatra Neamţ, spectacolul s-a desfăşurat în grădina Muzeului Memorial "Calistrat Hogaş", loc minunat pentru "încăierările" dintre cele două grupuri etnice interpretate de Diana Buluga, Andreea Şovan, Matei Rotaru, Ionuţ Caras, Mălina Andreescu, Radu Trică, Diana Licu, Dragoş Ioniţă.

Interesantă propunerea selecţionerilor de a prezenta în paralel proiectele a doi regizori care au pornit de la acelaşi text în proză. Este vorba despre dramatizarea prozei Titanicul din volumul Lampa cu căciulă de Florin Lăzărescu. Aici s-au confruntat Platforma Culturală "frilensăr" din Bucureşti cu Teatrul Municipal "Matei Vişniec" din Suceava. În vreme ce Daniel Chirilă a renunţat la titlul dat de prozator, propunând enumeraţia alcool, lumină şi puţină moarte. studiu de caz, Cosmin Panaite l-a preluat literal, rezultând astfel Titanicul. Dar cât de mare este diferenţa dintre cele două montări! Te întrebi, uimit de ceea ce vezi, dacă textul literar mai poate fi considerat altceva decât un simplu pretext pentru saltul în imaginar scenic. Sau cât de plată trebuie să fie o lectură oarecare fără potenţare în prodigios discurs teatral. Sunt probleme pe care cele două montări le ridică spre a fi nuanţate. Amândouă fac dovada unor neîngrădite, debordante şi ameţitoare ingeniozităţi de fabulaţie scenică, servindu-se altfel, nuanţat şi eficient de amplasamentul şi vegetaţia din grădina Palatului Copiilor, unde au avut loc reprezentaţiile.

Regalul celor cinci zile de festival l-a constituit, fără îndoială, întâlnirea cu Maia Morgenstern, în două spectacole populare, cu mult public. Urarea evreiască Lechaim a unit un spectacol-concert în aer liber cu secvenţe din autobiografia revărsată generos pe scenă, alcătuită după volumul Nu sunt eu, găzduită în sala teatrului. Sigla TT nu se dezminte. A făcut istorie şi face istorie. Prin acest teatru a trecut, la început de carieră, şi Maia Morgenstern, alături de alte nume răsunătoare ale teatrului românesc, contribuind la renumele pe drept câştigat de-a lungul timpului. Conducerea de azi a teatrului ţine pasul cu tradiţia, reuşind să fie uimitor de novatoare în spirit şi abordare artistică în acest apăsător postprezent pandemic extrem de vulnerabil şi sâcâitor. Unii din tinerii artişti de acum trec pe aici spre consacrare şi celebritate. Generaţiile se schimbă, stindardul valorii nu.