Un spectacol muzical cu reflexe de diamant sonor. Orchestră, dirijor, solist, au creat o stare de însufleţire arareori întâlnită în sălile de concert. "Scopul artei, spunea Enescu, este către mai bine. Menirea sfântă a muzicii este să stingă urile, să potolească patimile şi s-apropie inimile într-o caldă înfrăţire. Cred că arta trebuie să aibă în ea virtuţii consolatoare." [3]
În deschidere, am ascultat Suita nr. 1 pentru orchestră în do major, op. 9 de George Enescu. Compusă în 1903, lucrarea este dedicată lui Camille Saint-Saëns, şi este scrisă într-o manieră aflată între cea folclorică şi cea clasico-romantică, fiind alcătuită din patru părţi: Preludiu la unison, Menuet lent, Intermediu şi Final. Tematica părţilor este înrudită, ceea ce conferă Suitei un caracter ciclic. Interesant este şi, cum pe parcursul lucrării, instrumentaţia se amplifică: în partea a doua se adaugă contrabasul şi încă 10 instrumente de suflat, mai apoi, în partea a treia intervin harpa, împreună cu doi corni, iar în partea a patra se atinge apogeul timbral al lucrării, prin adăugarea a două trompete, trei tromboane şi un flaut piccolo. În structura Preludiului, construit în întregime la unison (o inovaţie enesciană), se recunosc proporţii matematice (Şirul lui Fibonacci), iar în evoluţia centrilor tonali, se parcurge ciclul cvintelor (de la do la do#).
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii Scala din Milano, dirijată de Andrés Orozco-Estrada, frumuseţea monodiei se înălţa, afirmând cele trei motive ce vor determina întregul mers al Suitei, cântate cu mare acurateţe şi autenticitate. Dirijorul serii a realizat în Preludiu, acea arcuire, acea boltire a discursului muzical, cu punctul ei culminant, într-o manieră cizelată, ca o sculptură de Constantin Brâncuşi - Pasărea Măiastră.
Menuetul lent suna apoi, precum o replică armonico-polifonică, cel puţin egală, a Preludiului. Admiram măiestria dirijorului Andrés Orozco-Estrada, de a dezvălui cu graţie acumularea vocilor. Cât de convingător a sunat momentul climaxului, când se auzeau în Repriză contrapunctul la cinci voci (amplasat la Sectio Aurea)! În ultima parte a Suitei, pedala pe sunetul do se întindea pe multe măsuri. Sesizam mai apoi, cum se adăuga un motiv ostinato în pizzicato cântat de contrabasuri. Frânturi din Preludiu se perindau în mers descendent. Mai apăreau şi morive din Menuetul lent. Despre Finalul Suitei nr. 1, Pascal Bentoiu afirma că "reprezintă, dacă vrem, strigătul lumii întregi zvârcolindu-se în vâltoarea pasiunilor, aşa cum îl auzea un tânăr de 21 de ani"[3]. Auzeam un amestec de dramă, energie şi bucurii, într-o interpretare excepţională.
A urmat Concertul nr. 3 pentru vioară şi orchestră în sol major, KV. 216, de Wolfgang Amadeus Mozart, solist Julian Rachlin [4], acompaniat de Orchestra Filarmonicii Scala din Milano, dirijată de Andrés Orozco-Estrada.
De la primele intervenţii ale solistului, am remarcat calitatea sunetului acestui violonist, perfect adaptat la stilul mozartian: supleţe, precizie, acurateţe, sclipire, accente bine plasate, ornamente bine conturate ritmic, o construcţie a frazei elegantă şi plină de amabilitate, contraste de intensitate şi diversitate timbrală în expunerea ideilor muzicale. Spiritul mozartian, cu ludicul predominant în prima mişcare, era afirmat printr-o tehnică plină de supleţe, unde trăsătura de arcuş impecabil stăpânită, genera un sunet spumos, fără a depăşi stilemele clasice. Violonistul Julian Rachlin a impus în prima parte a acestui Straßburg-Concert (compus de W.A. Mozart la doar 19 ani, pentru uz personal ), un tempo alert, care îi permitea să creioneze diferite "personaje", ceea ce făcea ca muzica să capete aspecte scenice, asociate cu unele opere ale compozitorului. Frumos a răsărit tema Episodului în do major. În Cadenţa solistică, cea compusă de Sam Franco, Julian Rachlin şi-a etalat măiestria violonistică, prin colorarea motivelor muzicale, atât sub aspectul virtuozităţii şi al timbralităţii (bariolaje, spiccato, duble coarde, registre opuse, arpegieri volatile), cât mai ales prin utilizarea unei agogici de bun gust, totul amintind de temele cântate anterior, în cadrul Expoziţiei, cochet "machiate".
În partea a doua, Adagio, solistul susţinea melodia extrem de calitativ, cu sunet dulce, de mică intensitate, dar pătrunzător (violonistul Julian Rachlin cântă pe o vioară ex Liebig Stradivarius, care i-a fost împrumutată de proprietarul său, Dkfm. Angelika Prokopp Privatstiftung).
Frazele muzicale ale viorii se desfăşurau necurmat, având ca materie primă un sunet ardent, vibrat cu mare frecvenţă. Dialogul cu orchestra era unul plin de condescendenţă. Este singurul concert de vioară a lui Mozart, în care oboiul este înlocuit cu două flaute. În partea a III-a, un rondo în metru ternar, am simţit o oarecare nemulţumire a solistului, legată de tempo-ul trenant al acompaniamentului orchestral. Secţiunile Andante şi Allegrtetto au schimbat atmosfera, în special datorită modulaţiei în tonalitate minoră şi a măsurii alla breve.
La cererea publicului, Julian Rachlin a interpretat Sarabanda din Partita a II-a, în re minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.
După pauză, am ascultat una dintre cele mai populare simfonii al lui Antonin Dvořák, Simfonia nr. 9 în mi minor, op. 95 «Din Lumea Nouă», lucrare compusă în anul 1893, care a avut premiera la New York, la 16 decembrie, în acelaşi an. Astronautul Neil Armstrong a luat o înregistrare cu bandă a Simfoniei, în timpul misiunii Apollo 11, prima aselenizare (20 iulie 1969).
În concertul de la Sala Palatului, Dirijorul Andrés Orozco-Estrada a amplasat - din considerente privind sonoritatea - compartimentul trompetelor şi pe cel al cornilor în partea stângă a scenei, în timp ce instrumentele de coarde erau aşezate tradiţional, însă fiecare interpret având pupitru individual (din motive de distanţare, impuse de situaţia sanitară).
În prima parte a Simfoniei nr. 9 urmăream după leitmotivul introductiv în Adagio, cele trei teme atât de inspirate, unde sesizam motive de polka, iar mai pe urmă şi inflexiuni muzicale afro-americane, cântate foarte calitativ. În partea a doua, Largo, se auzea minunata temă a cornului englez, izvorâtă parcă, din acordurile iniţiale ale instrumentelor de suflat şi ale corzilor. Apoi, în contrast, Scherzo-ul aducea formule ritmice pregnante, emise sacadat, asemănătoare anapestului. Ce frumoasă a fost atmosfera liniştită din Trio! A urmat Allegro-ul final, cu temele prezentate strălucitor de corni şi trompete. A doua idee muzicală era cântată de clarinet, cu un splendid timbru catifelat. Entuziasmant a sunat Coda, cu acele cadenţe armonice plagale [5], modificate modal.
Aplauze puternice şi îndelungate au răsplătit pe interpreţii acestei Simfonii atât de cunoscute şi apreciate în întreaga lume.
Bisul orchestral, Uvertura operei Bărbierul din Sevilia de Gioachino Rossini, a fost cântat cu mult aplomb, generând la final ropote de aplauze.
Un concert cu muzică splendidă, cântată la un nivel artistic deosebit de înalt.
NOTE
*Fotografiile au fost realizate de Alex Damian.
[1] Asociaţia Orchestrei Filarmonica della Scala, fondată de dirijorul italian Claudio Abbado, reuneşte muzicieni ai Orchestrei Teatrului alla Scala din Milano, care desfăşoară o activitate independentă de operă, creând o stagiune de concerte, conform unei înţelegeri cu Teatro alla Scala.
[2] Andrés Orozco-Estrada este un dirijor şi violonist austriac de origine columbiană. Născut în Medellín (Columbia). Andrés Orozco-Estrada şi-a început pregătirea muzicală cântând la vioară. La vârsta de 15 ani a primit primele lecţii de dirijor. În 1997 a plecat să studieze la Viena, unde a fost acceptat la clasa de dirijat a lui Uroš Lajovic, student al legendarului Hans Swarowsky, la renumita Universitate de Muzică şi Artele Spectacolului din Viena. Andrés Orozco-Estrada este Director principal al Wiener Symphoniker (Austria), Dirijor şef la Orchestra Frankfurt Radio Symphony (Germania), Dirijor şef Filarmónica Joven de Columbia (Bogota-Columbia) şi Director principal la Orquesta Sinfónica Freixenet de la Escuela Superior de Música Reina Sofía din Madrid (Spania), A fost Director muzical al Houston Symphony (SUA), până în iulie 2021. Andrés Orozco-Estrada dirijează în mod regulat orchestrele de top din Europa: Filarmonica din Viena, Filarmonica din Berlin, Sächsische Staatskapelle Dresden, Gewandhausorchester Leipzig, Koninklijk Concertgebouworkest, Orchestra dell'Accademia Nazionale di Santa Cecilia şi Orchestre National de France; de asemeneadirijează orchestre majore din SUA, cum ar fi Chicago Symphony Orchestra şi Philadelphia Orchestra. A regizat concerte de succes şi spectacole de operă la Opera de Stat din Berlin şi Viena, precum şi la Festivalul de la Salzburg.
[3] http://subiecte.citatepedia.ro
[4] Bentoiu, Pascal: Capodopere Enesciene, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984.
[5] Julian Rachlin este un violonist, violist şi dirijor lituanian, născut la Vilnius, la 8 decembrie 1974. După emigrarea în Austria, a studiat la Universitatea de Muzică şi Arte din Viena, cu profesorii Boris Kuschnir. S-a perfecţionat cu Pinchas Zukerman. În 1988 a câştigat Concursul de Tânăr muzician al anului Eurovision. A fost cel mai tânăr muzician carea cântat cu Filarmonica din Viena, sub bagheta lui Riccardo Muti. În anul 2000 a cântat în premieră Sextetul de Krzysztof Penderecki, alături de celebrii Mstislav Rostropovici (violoncel) şi Yuri Bashmet (violă). Tot în 2000, Julian Rachlin şi-a înfiinţat propriul festival de muzică la Dubrovnik (Croaţia)-Julian Rachlin and Friends. În 2014, Rachlin a fost numit dirijor principal invitat al Royal Northern Sinfonia din Gateshead (Marea Britanie). Rachlin cântă şi muzică de cameră cu artişti precum Martha Argerich, Itamar Golan, Natalia Gutman, Gidon Kremer, Mischa Maisky. A fost, de asemenea, dirijor invitat la English Chamber Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra şi Royal Liverpool Filarmonica din Anglia, precum şi la Virtuosi din Moscova, Filarmonica din Moscova şi Orchestra Academică Simfonică de Stat a Federaţiei Ruse. În anul 2000, a fost recompensat cu prestigiosul premiu internaţional al Accademia Musicale Chigiana din Siena, Italia.
[6] Cadenţa plagală este succesiunea acordurilor de Sudominantă şi Tonică (treptele IV-I) sau Dominantă-Subdominantă-Tonică (treptele V-IV-I).
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2021 aici.