Intră flautul, ca o pasăre fugară prin grădinile Prinţului Eszterházy, şi lasă cornului anunţul festivităţilor palatului. Invitaţii conversează jovial în dialogul instrumentelor, salutându-se, făcând reverenţe, evantaiele se înclină atent. Rochiile se umflă în jocul vântului şi îşi plimbă purtătoarele extravagante cu mişcări rotunde de arcuşuri. Slujnice şi paji zoresc prin labirintul verde, să toarne în pocale licori înmiresmate, sunetele suie şi gazdele se arată. Prinţul e impunător, desfăşurat din notele ceremonioase, prinţesa e veselă şi îl urmează, în salutul invitaţilor, în construcţiile geometrice, unghiulare, ale spaţiului imaginat şi sonor, trasat de viori în dialog cu cornul, de flaut schimbând tonuri cu fagotul. Vioara întâi a suplului Matthew Truscott începe o conversaţie în voce lină, balansată de pizzicato-ul în surdină al tuturor corzilor, cu replica demnă a cornurilor, semnătura ceremonioasă a nobilimii şi regalităţii. Instrumentele iau pe rând rolul domnilor cu greutate, al doamnelor îmbrăcate colorat, într-un dans al vorbelor galante de ritm lejer, plăcut, apoi vivace, cu arcuşul apăsat pe coarde. Adolescent debutant la balul prinţului, fagotul e în acelaşi timp stânjenit şi îndrăzneţ, fraged şi aproape copt. Balul forfoteşte de mişcare, domni trecuţi de tinereţe, prevenitori, plini de curtoazie cu consoartele lor, schimbă priviri, vorbe uşoare, scurt camuflate în mişcarea dansului din mijlocul sălii înalte, bordate de oglinzi veneţiene care înmulţesc la infinit sunetele şi gesturile. Înţelept, violoncelul observă scenele, concluzionează, răspunde doct, glumeşte potolit, se răsfaţă în isonul flautului, întâi stins, apoi insistent. Marchizi pântecoşi se strâng în spatele scaunelor unde picotesc mătuşile debutantelor, postulează aprecieri solemne, umplu aerul cu gesturi largi de note ample. Vioara întâi preia frumoasa serii, în admiraţia domnilor, care-şi uită vârstele. Menuetul schimbă perechile, gesturile sunt din nou curtenitoare, curg în râul larg al cadenţei. Contrabasul, cu voce monotonă dar neoprită, glisează, până când viorile apasă ritmul, înteţesc mişcarea, în suflul alămurilor. Ca un maestru solemn de ceremonie, cornul desfăşoară finalul.
Chiar dacă Orchestra de Cameră Mahler a fost aşteptată şi măiestria ei a fost pe măsura faimei, steaua inconturnabilă a concertului, pianista Yuja Wang, a depăşit fără îndoială orice preconizare a desfăşurării talentului şi energiei ei. Aşa cum era de aşteptat, apariţia ei a dublat efectul de prospeţime şi supleţe al interpretării Capriccio-ului pentru mâna stângă şi ansamblu de suflători de Leoš Janáček. Într-un pantalon şi bluză mulate, de un negru strălucitor, cu o singură mânecă, lungă pe braţul stâng, cu un braţ şi spatele goale, o alcătuire suplă de fibre compacte, fine şi de forţă năvalnică, înălţată de o pereche de Louboutin negri, iconicii stiletto cu talpă roşie, cu faţa încadrată de şuviţe lungi albăstrui, Yuja a intrat pe scenă, printre cei şase suflători ai orchestrei, în aplauze entuziaste.
Aşezată la pian cu spatele la public, conducând şi ansamblul, a pornit capriciul precis, cu mono-vocea instrumentului şi grav, şi vocal, şi suav, şi calm, şi acut. Acompaniat de tromboane, în sunet asimetric, o adevărată Vzdor - Sfidare, titlul secundar în al compoziţiei. Solist, pianul e în competiţie cu trompeta plină de culoare sau tânguitoare, cu tromboanele grave sau aproape ironice. Partitura cu aer modern e aproape electronică în secţiunile vivace sau de lungă tânguire joasă. Yuja aşază sunetul în sobrietate gânditoare, aproape de reverie, ca să-l urce apoi în dialog acut cu tromboanele şi trompeta, într-un conflict îndelung mocnit între doi iubiţi, o ceartă nici completă, nici potolită, în care se aruncă vorbe în zig-zag, flautul e straniu şi pianul compune scuzele. Regretele ies din cutia lor frumoasă, cu amintiri trecute de zile aurii, iubirea nu a murit şi se zbate în tubul subţire al flautului, unde mocnesc argumente nerostite. Şi cât de frumoase îi urmează notele line, în piano, ale Yujei, apoi excursiile rapide pe notele înalte, în comentariul jazz-ist al trompetei, tromboanelor, cornului. Ca într-o călătorie de vară, în marginea câmpului liber, printre păsările zburând înalt cu flautul, animale răzleţe în soarele fierbinte, păduri îndepărtate, o mică simfonie de lumini şi umbre amestecate în viteza trecerii, cu excursii lungi de pian între registrul grav şi înalt. Dialogul cu instrumentele e cursiv, plimbarea continuă, perechea îşi spune gândurile, grijile, mirările, încântările, admiră locul, un cerb înalt trece în fugă, aripi în zbor crestând liniştea crângului. Pianul e insistent, cearta se naşte, tromboanele apasă tonurile, apoi le ridică, flautul intervine şi melodia are toate notele, şi grave şi neutre, se anunţă norii, dar se vede şi adăpostul, ar trebui să fie doar o ploaie de vară. Între angoase şi liniştiri, flautul şi pianul conciliază ziua, readuc echilibrul. Janáček, acest clasic modern al începutului de secol XX, spune prin Yuja Wang şi MCO o poveste proaspătă, îşi joacă personajele, le dă şi formă şi voce, într-un dialog permanent de instrumente, cu pianul în axul central, condus şi conducător, îndrăgostit şi părăsit, rob şi stăpân.
Octetul de suflători al lui Igor Stravinski, compus în acelaşi al doilea deceniu al secolului XX precum Capriccio-ul lui Janáček, a lăsat o pauză pianului şi a reunit pe scenă flautul, clarinetul, fagoţii, trompetele şi tromboanele, într-o conversaţie când ritmată, când lentă, de planete în spaţiu mişcându-se-n elipsă, apropiindu-se de steaua lor până la intersectare, îndepărtându-se până la dispariţie. Suflătorii din MCO îţi lasă impresia unui Stravinski viu, alergând mereu după alte stele, din altă galaxie, mereu mai complexă, mai îndepărtată, mai neumblată, iar partitura pentru fagot şi construcţia de vals a celei de-a doua părţi adâncesc senzaţia de modernitate creativă, de punct de turnură, Octetul fiind de altfel considerat începutul perioadei neoclasice a lui Stravinski.
Concertul nr. 2 op. 102 în Fa Major de Dmitri Şostakovici a adus-o din nou pe Yuja Wang în mijlocul orchestrei, de data aceasta într-o rochie scurtă, de un roşu purpuriu-zmeuriu greu de definit, cu fâşii laterale decupate ca branhiile unui rechin însângerat, în aceeaşi stiletto negri pe care îi va baleia pe pedalele pianului cu tot atâta energie şi abilitate ca şi cum nu ar fi fost nişte fini mocasini.
Şi concertul începe, Yuja se dezlănţuie ritmat, întâi lin, apoi cu vigoare, în galop nestăpânit, flancată de tobă şi de întreaga orchestră. E aproape un şlagăr, un cântec rusesc vesel, un allegro când triumfător, când dramatic, pe care pianul şi corzile îl poartă vioi şi îl închid cu însufleţire. Pianista simte ritmul şi elanul din mişcări cu fiecare fibră a braţelor, cu fiecare coardă de muşchi a spatelui, îi vezi participarea fizică şi mentală în felul în care se aruncă şi se retrage de pe pian, în zbaterea şi-apoi dansul lent al şuviţelor albastre. Mişcările ei sunt de o viteză şi precizie incredibile, lovirea rapidă, repetată a clapelor e neobosită şi obsedantă. Iar când ritmul şi intensitatea scad până la tonuri de pâslă în melancolia din andante, notele îi curg din degete precum picurii lenţi, fini, continui de miere translucidă întinsă în fir subţire între fagurele dulce-alunecos şi degetele care îl lasă să se prelingă. Simţi cum sunetele îţi sapă o dulce durere cu fiecare clapă atinsă. Pianul devine un vis topit, clapele sunt atât de uşoare sub degetele ei, încât se mişcă înainte de a le atinge. Orchestra îi urmează drumul, alternanţele de clape se joacă fin cu aerul corzilor de pian. E o declaraţie atât de caldă de iubire, că te pătrunde până în substanţa nevăzută a sufletului, în mijlocul necitit al inimii. Degetele îi desfac claviatura în două şi caută cel mai cald ton, cel mai dulce sunet, cel mai alb miez de notă ideală. O iubire curgătoare, duioasă, dezmierdătoare, atentă, care cheamă viitorul, care face prezentul. Apoi trecerea directă, în joc şi dans, în suflu proaspăt, cu salvarea ludică a sufletului. Yuja are spatele drept, umerii mişcă fervent silueta mică, subţire, ritmul se integrează în linia braţelor, picioarele sunt nervoase, neobosite, mâinile-i sunt tonice, corpul aplecat spre sunete, apoi ridicat odată cu ele. Se unduieşte scurt cu frazele muzicale. Din când în când se reaşază pe scaun, îşi ajustează poziţia, o mică forfotă a muşchilor în siajul muzicii. Se vede plăcerea în înclinările capului, cu care punctează ritmul în aplecări bruşte. Nu îi vezi, dar îi înţelegi ochii vii, simţind odată cu degetele fildeşul şi abanosul, urmărind sub pleoape şi dincolo de ele imagini în alergare, valuri de culori în mişcare, după cum muzica înteţeşte bătăile inimii sau le coboară încet, odată cu respiraţia, din ce în ce mai rară, până la încremenire. Iar dezlănţuirea finală, în neverosimilă accelerare, de parcă sângele ei ar fi pompat cu forţa unei fisiuni nucleare, cu o exactitate de inteligenţă artificială, dar cu simţirea unui copil care descoperă minunile lumii, a coborât în următoarea secundă un ropot de aplauze entuziaste prelungi, de chiote şi fluierături admirative, continuate minute în şir, ritmic, neobosit. Şi care au adus un bis, la finalul căruia nu se auzea nicio expiraţie. Şi apoi încă unul, un fluviu obsesiv de note, minunat discurs concluziv al unei seri de colecţie, o colecţie rară şi preţioasă. Una dintre acele seri când te gândeşti cât de departe suntem acum de zilele şi oraşele gri ale României de acum 31 de ani. Că putem sta în sunete şi culoare, în admiraţie şi recunoştinţă pentru zilele de azi, pentru un Festival Enescu care a mers înainte şi mai ales în sus, pentru cultura care locuieşte acum cu noi şi pe care o putem privi în ochi. Şi cât e de bine!
(foto: Ovidiu Matiu şi Andrei Gîndac)
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2021 aici.