Reflecţia politimbrală mahleriană a iubirii - Orchestra Tonhalle din Zürich, la Festivalul Enescu, 2021

În concertul din 18 septembrie 2021 al Tonhalle Orkester Zürich (Elveţia), al Corului Filarmonicii «George Enescu» şi a Corului de Copii Radio, dirijate de celebrul Paavo Järvi, spectacol desfăşurat la Sala Palatului, publicul a ascultat Simfonia nr. 3 pentru solist vocal, orchestră, cor de femei şi cor de copii, de Gustav Mahler. Solista serii a fost altista Wiebe Lehmkuhl [1]. Corul Filarmonicii George Enescu a fost pregătit de dirijorul Iosif Ion Prunner, iar Corul de copii Radio, de dirijorul Răzvan Rados.
 

 A fost un concert de înaltă ţinută artistică, în care interpreţii au oferit auditoriului una dintre cele mai lungi simfonii din istoria genului (aproximativ 105 minute), creând o virtuală piramidă sonoră, la baza căreia era muzica lui Beethoven, Brahms şi Wagner.
 
Compusă între anii 1893 şi 1896, Simfonia nr. 3 cuprinde şase mişcări [2], grupate în două părţi: Erste Abteilung - fiind prima mişcare şi Zweire Abteilung - alcătuită din restul de cinci părţi. Este o simfonie corală programatică, gândită ca Un vis de amiază de vară, cu părţile: 1. Vara soseşte, Pan se trezeşte; 2. Ce îmi povestesc florile din luncă; 3. Ce îmi povestesc animalele din pădure; 4. Ce îmi povesteşte omul; 5. Ce îmi povestesc îngerii; 6. Ce îmi povesteşte dragostea.
 
Gustav Mahler a conceput iniţial şi o a şaptea mişcare a simfoniei, Viaţa cerească (Ce îmi povesteşte copilul), parte pe care nu a adăugat-o acestei simfonii, ci celei de-a IV-a (totuşi, unele motive muzicale apar şi în partea a cincea a Simfoniei a III-a). În ceea ce priveşte conţinutul, lucrarea urmează deviza: Per aspera ad astra (Prin întuneric la lumină).

Ascultam primele sunete. Muzica simfoniei lui Gustav Mahler, mă suspendă în spaţiu şi timp. Încercam să escaladez "zidurile" acestei măreţe fortăreţe. Intuiam o arhitectură, cu planul croit în mai multe dimensiuni. Trebuie - ca din fundaţia înţesată de catacombe (oare destinate torturii?), până la saloanele de chihlimbar (pentru o viaţă alene?), ducând la culoare finite prin scări întortocheate ce urcă la metereze colţuroase (de cine atacate?) - deci trebuie că vieţuiesc acolo nefilimii, fiinţe uriaşe, violente, de la începuturile vremurilor. O lume sonoră mai puţin accesibilă, dar paradoxal, serafică.

Prima parte e un tablou al trezirii naturii şi a conştiinţei umane. Se percepea iniţial o temă cu elemente eroico-tragice, intonată de opt corni la unison. Apăreau adevărate personaje ale unei drame înfăţişate prin idei muzicale. Sesizam o tehnică de colaj, aproape anti-arhitecturală, prin mulţimea temelor şi episoadelor. Alternau o tema sumbră şi încărcată de emoţie, expusă de fagot şi contrafagot (repetată ostinat, ca un presentiment ce creează nelinişte), cu o temă cântată cu stridenţă, de către trompete. Venea apoi, o chemare patetica a trombonului solo.

Fluxul muzical se metamorfoza mai târziu într-o cantilenă de o rară frumuseţe, evocând primăvara. Un marş, mobiliza energii noi (melodii amintind de carnavaluri şi defilări de trupe). Instrumentele de suflat de alamă şi percuţia erau foarte solicitate, iar valurile de creşteri în intensitate conduceau la o zonă culminantă (în partitură cu indicaţia cu violenţă teribilă). Un univers de sălbăticie primitivă, echivalând cu un climat ca din primele zile ale Pământului. Discursul părea că nu duce nicăieri, ba chiar tindea a crea o stare de imobilitate paralizantă, prin loviturile percuţiei. La un moment dat, se auzeau bătăile unei tobe mici, venind surprinzător, dinspre o uşă laterală a sălii de concert. Diversitatea timbrală şi virtuozitatea orchestraţiei erau surprinzătoare (tamburina bătură ori zornăită, clopote). Remarcam amplasarea compartimentelor orchestrei: trompetele şi tromboanele în stânga scenei, în spate, cornii în dreapta, contrabasurile în stânga, în spatele viorii prime, iar vioara a doua în dreapta, în faţă scenei.

Maestrul Paavo Järvi dirija solemn, cu gesturi clare, prefigurând caracterul fiecărui motiv muzical. Dirijorul efectua o mişcare circulară cu ambele braţe, atunci când dădea intrarea cinelului; alteori, pentru a marca un sforzando în fortissimo, reteza spaţiul cu o mişcare fulgerătoare, în diagonală, în sus; iar printr-un auftakt sugestiv, anticipa anumite formule ritmice ale instrumentelor de suflat.
 
 
Iar minunata Tonhalle Orkester Zürich răspundea perfect. Admiram consistenţa vocilor medii ale ansamblului instrumental, viole şi vioara a doua, deloc timorate de contextul sonor al celorlalte instrumente cu coarde. Figuraţiile marţiale ale flautului piccolo, precum şi solo-ul de vioară aduceau frânturi de lumină, în atmosfera sumbră. Splendide şi acele stingeri sonore până la arhipianissimo, de la finalul primei părţi, urmate de revenirea disonantă a semnalelor de trompetă.
  
Dacă în prima parte a simfoniei, viorile prime erau mai în umbra instrumentelor de suflat, în partea a doua, Tempo di Minuetto, sher mässig, alături de harpă şi oboi, aduceau o melodie suavă cu sunet dolce, pe un ritm dansant; erau momente de reflecţie luminoasă. Într-o scrisoare a lui Gustav Mahler către Nathalie Bauer-Lechner, compozitorul scria despre această parte a lucrării sale: Este cel mai nevinovat lucru pe care l-am compus. Nevinovat cum numai florile sunt. Pe înălţimi, totul se leagănă şi unduieşte uşor (...) lucrurile nu se, opresc la această veselie câmpenească, atmosfera devine dintr-odată senină şi grea. [3] Într-adevăr auzeam o pictură rustică. Totul era pătruns de o senzorialitate derivând din micile detalii ale Naturii. Parcă simţeai adierea vântului care îţi mângâie faţa. O îmbinare a descriptivului cu sentimentalul, opusă monumentalităţii primei părţi.
  
În partea a treia, Comodo. Scherzando. Ohne Hast, atmosfera devine burlescă, plină de umor şi chiar eterică. Mişcarea începe cu un cântec care te introduce repede într-un univers forestier, în care compoziţia evocă o serie de povestioare şi picturi despre viaţa animalelor sau despre vânătoare. Se mai aude apoi şi cântecul Frau Nachtigall (Doamnă Privighetoare)


Apărea aici şi o nuanţă, sarcastică, chiar grotescă, cu scene de bestiar animalier (o polcă distorsionată cromatic). Parcă toată natura făcea grimase. În Trio, solo-ul cornului poştal ce se auzea din culise, a fost un moment inedit.

 
 După revenirea Scherzo-ului, se auzea un al doilea Trio, cu semnalul de corn, care conducea discursul din nou către Scherzo-ul iniţial, însă având aici trăsăturile primei părţi a simfoniei. Ringul de dans al scenei bizare a animalelor se prăbuşea.

A patra parte a simfoniei, Sehr langsam, Misterioso, este una despre oameni, motiv pentru care vocea umană este utilizată aici pentru prima dată în această simfonie. Liedul, pe un text din Aşa grăit-a Zarathustra, al poetului Friedrich Nietzsche [4], este încredinţat aici altistei.

După introducerea instrumentală, cu solo de harpă, solista Wiebe Lehmkuhl intona lent, cu un minunat timbru de contralto dramatic "O, omule, fereşte-te! / Ce spune miezul nopţii? / Am dormit, am dormit, / - dintr-un vis profund m-am trezit: / - Lumea este adâncă / şi mai adâncă decât credea ziua. / Durerea lui este profundă / - bucurie - mai adâncă decât întristarea. / Durerea spune: Treci şi termină! / Dar toată bucuria vrea eternitatea , /- vrea eternitate profundă! "


Apoi, s-a auzit pentru scurt timp o melodie cu mers ascendent, un motiv al plăcerii. Solo-ul de vioară era cântat cu multă căldură, bine interiorizat. După efemerul motiv, revine atmosfera iniţială, sumbră, precum o lamentaţie, cu o undă de aporie.

În partea a cincea, Lustig im tempo und keck in Ausdruck (Vesel şi cu avânt), instrumentaţia simfoniei s-a amplificat cu patru clopote, cor de copii şi cor de femei.
 
 
Textul şi melodia provin din liedul Cântec de cerşit al copiilor săraci din Cornul fermecat al băiatului. Muzica exprima acum o nestăvilită bucurie de a trăi, trecând peste suferinţele vieţii cotidiene. Se auzea o melodie din Cântecul celor trei îngeri (din Des Knabes wunderhorn -1892).