Verde tăiat de baltag - Verde tăiat la Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, 2021

Verde tăiat. Acea uriaşă surpriză de la Gala UNITER 2021. Nominalizare la secţiunea cel mai bun spectacol al stagiunii 2020. O producţie a Asociaţiei Pro Teatru din Zalău. Una dintre acele rare reşedinţe de judeţ fără teatru, fie ea clădire / instituţie (alături de Alba-Iulia, Bistriţa, Drobeta Turnu-Severin, Călăraşi, Slobozia, Alexandria, Vaslui).

În regia Adinei Lazăr. Pe un text de Alexandra Felseghi (duo-ul Lazăr - Felseghi realizând, în 2019, tot la Zalău, Fabrici şi uzine, spectacol bazat pe istoria de creştere şi decădere a fostei fabrici locale Armătura). În scenografia deopotrivă austeră şi plină de semnificaţii a Andreei Tecla, pe muzica originală a lui Adrian Piciorea, beneficiind de luminile lui Attila Almasi şi desenele lui Dan Perjovschi (invitat, la rândul său, la Festivalul de Teatru Piatra Neamţ 2021, pentru a desena ferestrele dinspre Piaţa Ştefan cel Mare ale teatrului, parte dintre ele folosite ca element de scenografie în VA URMA. Pe planeta oglindă de Gianina Cărbunariu).
 
Pornind de la povestea şi moartea reale ale pădurarului maramureşean Liviu Pop, ucis în 2019, pe când încerca să oprească un transport ilegal de lemne. Cu Irina Sibef (văduva), Răzvan Bănuţ (primarul), Emanuel Cifor (prietenul victimei / şeful ocolului silvic), Florin Suciu (procurorul venit de la Bucureşti). Jucând, la Piatra Neamţ, în faţa unei săli aproape pline (în condiţii de pandemie).

Adina Lazăr propune o regie discretă, ce se îngrijeşte, mai ales, ca spectacolul să aibă ritmul potrivit pentru punerea optimă în valoare a poveştii. Montare clasică, mizând pe text, pe redarea cât mai limpede şi convingătoare a acestuia. Pariul s-a dovedit câştigător. Istoria văduvei, procurorului şi prietenului care încearcă, în van, să facă dreptate într-o speţă în care-şi dau mână lăcomia, complicitatea şi nemernicia e suficient de puternică încât să nu aibă nevoie de artificii regizorale. Într-un fel, momentul video proiectat aproape de finalul spectacolului, care se abate la tonul mai degrabă documentar-jurnalistic al montării, strică oarecum stilistica generală.

Faimosul sistem malefic ce inhibă orice pas spre bine, invocat cu orice ocazie de oricine, oricând, capătă, în cazul Verde tăiat, chip şi nume. Aici, da, aici vorbim de sistem pus la cale pentru profit propriu şi prezent, fără urmă de interes pentru ceilalţi de azi şi pentru cei ce vor veni. Tăiem pădurea ca să trăim (noi şi numai noi) bine azi, fără să ne pese de va urma. Şi pentru asta suntem dispuşi să mituim sau să călcăm în picioare pe oricine ne iese în cale. Cei care ştiu şi nu sunt direct şi imediat afectaţi tac. Cei care ştiu pentru că sunt direct şi imediat afectaţi urlă, dar asta nu le foloseşte la nimic.

Asemănarea cu Baltagul e la îndemână. Aura clasicizantă funcţionează în două moduri. Pe de o parte, dă greutate abordării regizorale descrise mai sus. Pe de alta, leagă între ele epocile. Şi nedreptăţile. Şi goana după adevăr. Şi destinul masculin. Şi destinul feminin. Uneşte lumile, despărţite, teoretic, de zeci, multe zeci de ani. Iar Baltagul vine, hăt-hăt, din Mioriţa.

Nimic nu se schimbă, totul se cam fură. Eternitatea satului fură din modernitatea oraşului doar gadget-urile, maşinile şi ceasurile de firmă. În rest, lucrurile rămân cum le ştim (dar ne facem că nu le ştim).