Un apel la reflecţie - Mama la Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, 2021

Un atac subtil la zeul Dolar, dominator, construit pe falia subţire a inocenţei şi evlaviei mistice, specifice comunităţilor religioase, pare a fi show-ul performativ muzical Mama, producţie a Centrului Dialectic Bucureşti.

Organizatorii Festivalul de Teatru Piatra Neamţ 2021 s-au străduit să pună la dispoziţie şi în a cincea zi de festival un nou spaţiu neconvenţional, în afară de cele pe care le-am descoperit în primele patru zile (Palatul Copiilor, faţada TT - Teatrul Tineretului, adică -, curtea Muzeului Memorial "Calistrat Hogaş", Muzeul de Artă), spaţii adecvate unui demers artistic neobişnuit, ieşit din orice şablon. Prezentat în ambianţa pădurilor din preajma platformei Complexului turistic Piatra Neamţ de pe malul Bistriţei, pe terasa Rubik Hub, încadrată în ecleraj SF, cu cerul înstelat deasupra noastră, spectacolul Mama a fost o surpriză de proporţii incomensurabile. Mărturisesc că am fost foarte şocat de propunerea regizorului Mihai Lukács care a transformat spaţiul de joc în estradă pentru o ceremonie astrală, de un bigotism extrem, a unei secte religioase nenumite. Nedumerirea s-a aşternut de la bun început pe feţele spectatorilor. Descumpănirea a durat cam până la jumătatea reprezentaţiei.


Recitalul actoricesc susţinut de Oana Rusu şi Maria Sgârcitu este unul de mare forţă, deplin închegat într-o muzicalitate a sferelor şi a armonizării cu textura biblică, aşa încât să nu-ţi dai seama când alunecă în ironie şi parodiere, fără să ia numele Domnului în deşert. Discursul susţinut mai ales de Oana Rusu / Mama (descrisă ca principiu universal genetic) îmbracă forma unei predici sui-generis, cu pilde ce bat în actualitatea străvezie. Iuda Iscarioteanul este numit "primul contabil al lui Iisus" şi în loc de propăşirea vieţii spirituale se fac incantaţii pentru... succesul în afaceri, belşug, bunăstare. Este vizată direct prosperitatea materială, nu viaţa de apoi. Maria Sgârcitu, numită Sol în spectacol, o secondează cu aplomb, ajutată şi de expresia de serafim a feţei sale. Ea este autoarea versurilor şi a muzicii de un pronunţat lirism insinuant. Scenografia, dar mai ales costumele puse la dispoziţie de Mişa Dumitriu şi Alex Horghidan, creează impresia ieşirii din temporalitatea clipei. Cele două interprete par doi mesageri oculţi, veniţi din altă lume pentru a propovădui Bunăstarea, noua religie, noua şăgălnicie. Acest lucru e vădit când cele două interprete îşi pun peste bizarele veşminte albe "pelerine" de folie sclipicioasă şi pe cap caschete aerospaţiale. Magie sau futurologie incipientă avant la lettre? Adevărul este că ambianţa, muzica şi repetatele incantaţii te predispun să te gândeşti la toate astea.

De precizat că nucleul declanşator al acestor peroraţii miraculoase şi insidioase în acelaşi timp este evocarea cutremurului din 4 martie 1977, de la care se porneşte, atunci când a căzut sub dărâmăturile blocului de pe Colonadelor şi Toma Caragiu, celebrul actor român. Cutremurele sau dezastrele ce vin peste oameni din cauza păcatelor lor sunt reiterate apoi ca metafore ale pedepsei divine pogorâte peste cei care s-au abătut de la calea cea dreaptă. Când se multiplică exemplele celor salvaţi de la osândă, arătându-li-se portretele (chiar Sol se dă ca exemplu) şi se încearcă o intercomunicare cu cei din public, linia mediană degenerează în spectacol ieftin, de bâlci retrogradat din cele sfinte, devenind copie fidelă a unor fanatisme religioase, întâlnite, din păcate, şi pe unele canale TV.

Totuşi, prin fineţea şi abilitatea interpretării, în ansamblu, ocolind blasfemierea, spectacolul-concept Mama izbuteşte să comunice o stare de trezire a individului din condiţia lui de apartenenţă la o turmă îndoctrinată, fără lezarea sentimentelor religioase. Culoar riscant, pândit de multe inadecvări şi confuzii. În această nebuloasă, în această lină şi liniară glisare pe simboluri ambivalente, supravieţuieşte până la urmă apelul la reflecţie.