Densitate mare de evenimente muzicale, concerte - unul mai reuşit ca altul - o bucurie de nedescris pentru iubitorii muzicii clasice: Festivalul Enescu - 2021. O seară care doreai să nu se mai sfârşească, precum un vis edenic.
Prima lucrare interpretată a fost Concertul pentru vioară şi orchestră în re major, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, un concert ce nu lipseşte din repertoriul marilor violonişti, lucrare care este, pe drept cuvânt, mult programată, atât spre satisfacţia soliştilor, cât mai ales pentru emoţia puternic-pozitivă, pe care o resimte publicul.
Violonistul grec Leonidas Kavakos a revenit şi la această ediţie a Festivalului, iar auditoriul este mereu încântat de maniera în care acest muzician interpretează capodoperele dedicate reginei instrumentelor. Dincolo de virtuozitate, se simte la Leonidas Kavakos că doreşte un echilibru între intelect şi instinct [1]. De la debutul concertului, remarcam măiestria pe care acest violonist o are în a crea timp artistic. Desigur, scriitura Introducerii şi a Cadenţei solistice permiteau o agogică flexibilă (chiar cu acele exagerări romantice acceptabile), însă în interpretarea lui Kavakos, schimbările mişcării ritmice, determinate de expresivitate, continuau mirific şi pe parcursul desfăşurării muzicii. Şi acest lucru era posibil tocmai datorită unui meşteşugit proces compensator. Acele aşezări pe câte un timp al măsurii, produceau o dilatare de durată, fără însă a impieta asupra ritmului sau a tempo-ului (precum un înotător profesionist, aflat într-un concurs, ştie exact momentul în care să ia o gură de aer, fără să-şi scadă viteza de înaintare). Astfel, Kavakos ierarhiza elementele melodiei, trecând într-un zbor lejer sunetele cu rol nivelator, estompându-le ca intensitate.
Celebrul dirijor Valery Gergiev şi-a distribuit "combatanţii" din orchestră cu o preocupare sesizabilă pentru omogenitatea şi relieful sonorităţilor şi a echilibrului timbrurilor. Contrabasurile erau amplasate în stânga dirijorului, în spatele viorii prime, iar violoncelele în centrul scenei, în timp ce aranjamentul tipic orchestrei de operă punea partida viorii secunde în dreapta scenei. Totul suna astfel comprehensibil, desluşind favorabil relaţia solist-ansamblu orchestral. Sclipitor cântată, Cadenţa solistică, etala o violonistică fără cusur şi o construcţie cu acumulări şi detensionări alternate în reluarea motivelor muzicale afirmate în Expoziţia formei de sonată a primei părţi. În Canzonetta, Andante, partea a doua a concertului, sunetul viorii era modelat aproape vocal. Leonidas Kavakos a creat o melopee plină de melancolie. Acele pianissimo-uri dinaintea revenirii temei introduceau o atmosferă poetică splendidă. Finalul, Subito attacca, a fost cântat sclipitor, într-o desfăşurare meteorică. Tema viorii soliste, intonată pe coarda gravă, îşi dezvăluia izvoarele unei muzici arhaice. Velocitate uimitoare în mânuirea arcuşului, un spiccato cu efect sonor de grindină!
La cererea publicului, Leonidas Kavakos a cântat Loure din Partita a treia pentru vioară solo în mi major de Johann Sebastian Bach. Lent şi ceremonial acest dans francez, în care textura contrapunctică bachiană era redată de Kavakos desăvârşit.
Publicul a aplaudat îndelung frumoasele minute de muzică oferite de acest violonist de mare clasă.
După pauză a urmat Simfonia nr. 6 în la major, WAB. 106 «Filozoful» de Antonin Bruckner. Compusă între anii 1879 şi 1881, lucrarea are patru părţi: I. Majestoso; II. Adagio: Sehr feierlich; III. Scherzo: Nicht schnell - Trio: Langsam; IV. Finala: Bewegt, doch nicht zu schnell.
Ascultând această lucrare sobră, cu o expresie vagă a trăirilor şi o pronunţare mai discretă, îmi doream să intuiesc cauza şi efectul gesturilor dirijorale ale acestui colosal muzician care este Vasily Gergiev. Dirijând fără baghetă, din mâinile sale parcă izvorau sunete ce urmau să se materializeze prin cântul instrumentelor din orchestră. Era acolo, când un şuvoi nestăvilit născând un fortissimo, când tremurături fine din degete, care sugerau vibraţia vie, oscilaţiile continue şi sunetul, drept fluid de neoprit.
Observam cum, sub aspect tematic, în această simfonie, temele funcţionează mai mult ca motive cu o lungime mai scurtă şi o formă mai deschisă. În prima parte, frapează complexităţile metrice generate de acea grupare ritmică unică (2+3) şi cele trei grupuri tematice succesive, ulterior dezvoltate amplu. Impresionant a fost marşul funebru din partea a doua, Adagio-Sehr feierlich. Cât de frumos a sunat acea plângere jelitoare a oboiului! În partea a treia, Scherzo, Nicht schnell - Trio: Langsam, zăream parcă, nişte imagini fantastice din mitologia nordică. Este cunoscută marea admiraţie a lui Anton Bruckner pentru creaţia lui Richard Wagner. Într-adevăr, distribuirea temei la alămuri în unison, conducea la intensităţi copleşitoare, în contrast cu sonorităţile transparente ale suflătorilor de lemn, iar bogăţia pizzicato-ului în grupul corzilor, precum şi prelungile cantilene ale violelor şi violoncelele - toate aduceau acea amprentă unică bruckneriană acestei simfonii.
Finalul,: Bewegt, doch nicht zu schnell, este unul dintre cele mai calme din câte a creat Bruckner în simfoniile sale.
Excelentă prestaţia concertmaestrului de origine română, Lorenz Năsturică al renumitei orchestre Münchner Philharmoniker, pe care dirijorul Valery Gergiev l-a evidenţiat în aplauzele publicului de la Sala Palatului.
O orchestră fantastică, ce a oferit trăiri rezumând formula concludentă a ediţiei aniversare a Festivalului Enescu 2021: O istorie din iubire.
NOTE
*Fotografiile au fost realizate de Andrei Gîndac.
[1] Interviu în revista The Strad din 20 februarie 2020, articolul lui Christian Lloyd, Muncă sentimentală: Leonidas Kavakos.
Descarcă programul Festivalului George Enescu 2021 aici.