Scriitor - filozof, dar cu o filozofie orientată cu precădere spre patimile, spre sentimentele omenești, Luigi Pirandello, mânuind cu subtilitate ideile, creează personaje dublate de calitatea de gânditor, cu o "existență" multiplă și totodată contradictorie. în eseul
Umorismul autorul notează despre acestea faptul că trăiesc la confluența realității cu visul. "Ne regăsim singuri printre fantomele care sunt mai vii și mai adevărate decât toate lumile vii și adevărate". Eroii săi au capacitatea de a distinge contradicțiile firii umane. Au rostul de a demonstra spectatorilor că viața e dominată de irațional, dar o fac
folosindu-și rațiunea. însuși Pirandello era convins că "viața e o foarte tristă bufonadă (idee regăsită mai târziu și în creațiile lui Eugène Ionesco n.n.), deoarece simțim în noi, fără să putem ști nici cum, nici de ce, nici de unde, nevoia de a ne amăgi mereu pe noi înșine, prin crearea spontană a unei realități, care se dezvăluie rând pe rând zadarnică și iluzorie.... Arta mea e plină de compătimire pentru cei care se amăgesc".
S-a vorbit deseori despre
anti-drama sau
anti-teatrul lui Pirandello, și pe bună dreptate, căci alături de Cehov, cu care are multe în comun, se înscrie în categoria celor care deschid calea spre ceea ce Martin Eslin numea, mai târziu,
teatrul absurdului, calea spre Ionesco sau Beckett.
Piesa
Șase personaje în căutarea unui autor împlinește anul acesta 100 de ani, fiind jucată pentru prima dată în 1921, la teatrul Valle din Roma. Se știe că la premieră autorul a fost obligat să părăsească teatrul
printr-o ieșire laterală, pentru a evita mulțimea de spectatori nemulțumiți, care nu erau încă pregătiți pentru ceea ce avea să fie peste câteva decenii teatrul absurdului. Pirandello nota în prefața textului despre germenii de viață ai personajelor, despre apariția insolită a lor în mintea sa ca personaje vii, care își cereau dreptul la viață și pe care oricât le alunga reveneau obsedant: "Ele
s-au desprins de mine, trăiesc independent, vorbesc și se mișcă, au devenit de sine stătătoare în această luptă pe care a trebuit să o ducă împotriva mea, pentru viața lor. [...] Eu
le-am primit și
le-am realizat, pe aceste Șase personaje, dar
le-am primit și
le-am realizat în calitatea lor de personaje respinse -
să-și caute alt autor!". Eroii pirandellieni cer dreptul de
a-și trăi propria dramă, singura pe care
și-o pot imagina, dar tocmai aceasta li se refuză. Mai mult sau mai puțin conștienți de calitatea lor de personaj, se găsesc în situația absurdă de
a-și căuta un autor care să le prezinte drama, căci drama, piesa, este însăși rațiunea lor de a fi, pentru că arta, teatrul, are ca scop amprentarea vieții, a existențelor
într-un anumit moment.
Montarea Teatrului Național "Lucian Blaga" din Cluj, semnată de regizorul
Tudor Lucanu, care concepe inspirat și decorul, se remarcă tocmai prin simplitatea abordării, prin fidelitatea față de conceptele pirandelliene, ale problematicii condiției umane, expuse de autor. Începutul urmează cu rigurozitate didascaliile, spectatorului
fiindu-i nuanțat indusă iluzia unei repetiții, a unui spectacol nefinalizat.
Matei Rotaru, excelent în rolul Regizorului, cu un discurs energic, își asumă în totalitate postura celui care reunește energiile creative ale trupei, oscilând expresiv, atunci când este cazul, între fermitate și indulgență, față de vedetisme, de extravaganțe lipsite de sens. Accentuând efectul de "teatru în teatru" și totodată aparența unei repetiții reale, interpreții care îi figurează pe actorii trupei recurg la numele lor real. Paradoxal, apariția neobișnuită a celor șase personaje, în plină repetiție, mai reale și mai consistente chiar decât actorii adevărați, devine stranie tocmai prin concretețea, prin simplitatea prezenței lor. Prin notele dominante - durerea, remușcarea, răzbunarea, dezgustul - personajele își devoalează secretele dramatice ale existenței lor.
Urmele trecutului le așază mai degrabă în categoria personajelor inumane, dar Pirandello nu le judecă, dimpotrivă, le permite disculparea în fața auditoriului,
printr-o abordare demonstrativă, aproape filozofică a propriilor greșeli, izvorâte, susțin ei, din cele mai bune intenții. Iar dacă dramaturgul nu îi acuză, nu o va face nici spectacolul, pentru că Tudor Lucanu orchestrează interpretările tuturor spre esența adevărului pirandellian dezvăluit. Tatăl, figurat convingător, bine dozat, cu profunzime și măsură de
Dan Chiorean, și Fata vitregă, întruchipată nuanțat, cu note potrivite ale dramatismului, fără exacerbări ale vulgarității, de
Alexandra Tarce, aduc în scenă și povara celorlalte personaje. Mama, victima al cărei chin este perpetuu, drama ei
întâmplându-se într-un prezent continuu, alături de cei doi copii, Fetița și Băiatul, reduși aproape la simpla lor prezență, prinde chip prin interpretarea impecabilă a
Irinei Wintze.
Radu Dogaru, care semnează și muzica spectacolului, în rolul fără replici al Băiatului, prin gesturi sugestive și expresivitatea chipului devine o prezență care nu trece neobservată.
Cosmin Stănilă în Fiul legitim, cu explozii bine gradate ale revoltei, disprețuitor față de ceilalți, simte că nu are ce căuta în povestea lor: "Sunt un personaj nerealizat din punct de vedere dramatic; mă simt nelalocul meu, foarte rău pus în compania lor." Apariția Madamei Pace, ilustrativ compusă de
Angelica Nicoară, lasă impresia unei scamatorii. Prin contrapunct, personajului, care deși deține un rol esențial în drama celorlalți, Pirandello nu
i-a acordat "dreptul" de a se disculpa.
Dacă realitatea oamenilor poate cunoaște modificări, realitatea personajelor rămâne neschimbată, pecetluită pentru totdeauna. "Ceea ce pentru voi este iluzie care trebuie creată, este pentru noi singura noastră realitate.", afirmă Tatăl. Tocmai de aceea actorii adevărați, reliefați cu subtilitate și detalii fine ale jocului, de
Sânziana Tarță (Prima actriță),
Cătălin Herlo (Primul actor),
Ramona Dumitrean (Duena),
Diana Buluga (Ingenua),
Miron Maxim (Junele prim) puși față în față cu personajele cărora le vor da "trup, chip, voce și gest" nu au inițial convingerea veridicității unui text improvizat, spre final însă, prin măiestria interpretărilor, planurile se întrepătrund, fără o delimitare precisă între cel al realității și cel ficțional, actorii ajungând la perfecta identificare cu personajul lor, până la dispariția în moarte odată cu el. Distribuția este întregită de interpreții personalului tehnic,
Ruslan Bârlea (Regizorul tehnic),
Adriana Băilescu (Sufleorul),
Petre Băcioiu (Recuziterul), personaje notabile, credibil conturate.
"Mă număr printre acei scriitori care nu se mulțumesc cu gustul de a povesti o întâmplare sau de a descrie un personaj, ci, pe lângă acest gust, simt și o nevoie spirituală, mai profundă, datorită căreia nu admit figuri, întâmplări, peisaje care să nu se îmbine, ca să zic așa, cu un anumit sens al vieții și care să nu dobândească totodată o valoare universală", este "crezul" pirandellian, pe care montarea clujană se sprijină deplin.
(Foto: Nicu Cherciu)
