Sub regia lui Ionuț Caras, echipa inundă literalmente spațiul neconvențional amenajat ca virtuală garderobă cu costumele la vedere, atenționare evidentă asupra schimbului frecvent de îmbrăcăminte care va urma. Mă grăbesc să-i prezint pe membrii trupei, cei ce vor schimba cu repeziciune costumele, căci ei sunt esența acestei escalade artistice debordând de energie și talent diversificat pe structuri factologice, de fapt întruchipând o varietate uimitoare de personaje: Diana Buluga, Salomeea Rusu, Andreea Șovan, Mălina Andreescu, Raluca Lupan, Ioan Crișan, Adelin Tudorache, Matei Rotaru, Sebastian Topan, Andrei Mărcuță, Alex Hegheduș și Christian Har. Înzestrați realmente cu har actoricesc (pentru a prelua sugestia din numele predestinat artei al ultimului amintit). Responsabilă de expresivitatea costumelor este Mirela Grindean. Încrezători în produsul făptuit în luni de repetiții, membrii echipei vor pleca în turneu, mai întâi în Iași, cu acest mesaj de împrospătare a memoriei și de luare aminte, livrat viguros prin intermediul unui demers teatral de proporții impresionante.
Scenariștii Cosmin Stănilă, Sașa Ceban, alături de Ionuț Caras și Diana Buluga, au realizat un flux dramaturgic de 9 episoade, axate pe 9 pete, 9 derapări, 9 întristări și alte revoltătoare aspecte, trase în secvențe de mizerabilism autohton politic și social, îndurat de români în ultimele decenii. O întoarcere în trecut de pe poziții ferme de acuzare și condamnare. Șirul acestor evenimente bulversante din istoria țării debutează ex abrupto cu momentul plecării regelui Carol al II-lea din țară, împreună cu partenera lui de viață Elena Lupescu. Actanți înveșmântați și repartizați corespunzător în personajele istorice cunoscute: Matei Rotaru și Andreea Șovan. Mișcarea precipitată a actorilor transmite agitația interioară de care este cuprins cuplul fugarilor, dar și servitorii, anturajul. Anul 1940, an nefast al abdicării și al pierderii unor teritorii din pământul țării. O rușine pentru regimul carlist, pentru cuplul configurat scenic în desen grotesc, vitriolant. Greșelile istoriei sunt asumate responsabil de scenariști și actori, îngroșate caricatural sau de-a dreptul sinistru. Alianța cu Germania lui Hitler îl determină pe mareșalul Antonescu (tot Matei Rotaru) să consimtă la masacrarea populației evreiești în cadrul politicii adoptate (pogromul de la Iași, 1941). Aici discuția dubitativă "a fost, n-a fost" încetează. Acuzația e directă. Documentele nu pot fi ignorate.
Alt episod tulburător corelat cu frica endemică a populației momentului delirant al istoriei. Denunțurile și deportările sunt redate în notă sumbră: fețe încrâncenate, ochi plini de groază, gesturi disperate, suflete înlăcrimate. Ceva din tensiunea rândurilor scrise de Mihail Sebastian în jurnalul său transpare sub forma unor îngrozitoare umilințe. Femei sărăcăcios îmbrăcate caută să se ascundă, polițiști nemiloși răcnesc și scormonesc peste tot. Cuplul format din Adelin Tudorache - Salomeea Rusu înfruntă vitregiile sorții.
Cam așa arată tabloul acesta sumbru al vânării destinelor condamnate din anii războiului, după care urmează colectivizarea forțată și deportările în Bărăgan din anii 1949 - 1962. Statisticile vorbesc despre numărul deportaților, cifrele sunt rulate prin proiecții video amintindu-ne că spectacolul se alimentează solid din documente și mărturii cutremurătoare. Actanții - Doina Buluga, Alex Hegheduș, Raluca Lupan, Matei Rotaru - sunt puși să recreeze atmosfera întunecată, oglindită și în Memorialul durerii și în alte producții cinematografice precum Și atunci... ce e libertatea? a lui Andrei Zincă. Dar limbajul este mult mai dur, de un expresionism împovărător, parcurgând toată distanța emoțională dintre supliciu și biruință, dintre cădere și rezistență. Un limbaj frisonant cu extindere în agonic.
Se trece brusc la "epoca de aur" ceaușistă cu imagini ghidușe, anume alese spre a da în vileag o față mai puțin cunoscută a dictatorului. Trebuie menționat că proiecțiile video & foto, realizate de Andrei Cozlac, Radu Marțin, Alina Grigorescu și Radu Stan, precum și grafica lui Cristian Luchian (imagini ce însoțesc jocul actorilor pe tot parcursul spectacolului) se pliază semnificativ, complementar, nu explicativ pe scene, (mai ales pentru tinerii care n-au învățat această istorie la școală); în orice caz, imaginile de pe perete nu ajung să fie tautologice. Muzica lui Magor Bocsárdi complinește cu finețe și devotament demersul dramatic. Povestea cu Degețica cea simpatică e deturnată traumatic în Decrețica, spre a înfiera efectele tragice ale decretului 770 din 1966 referitor la interzicerea avortului. Tragediile femeilor obligate să nască pentru ca dictatorul să domnească peste mai mulți supuși sunt filtrate prin binomul antitetic fața și reversul. Copii fericiți cântând Noi în anul 2000 / când nu vom mai fi copii... (pe imagini din filmul Veronica, etalon al copilăriei fericite) și imagini din orfelinate ascunse de regimul comunist. Salomeea Rusu, Andreea Șovan și Andrei Măruță pun în ecuație epică drama femeii care face un avort ilegal și consecințele lui. Totul este de un tragism glacial pentru noi, cei care "în anul 2000" nu mai suntem copii. Emoționant.
Partea a doua debutează cu un alt comunist ajuns în fruntea puterii după 1989. Pregnantă rămâne imaginea hidoasă de-a dreptul a lui Ion Iliescu în interpretarea grotescă a lui Matei Rotaru. Cu mâinile pătate de sânge și cu trandafiri la piept. Cu rânjetul lui sinistru cu tot. Cu minerii chemați "să apere" democrația, recte să nu piardă puterea. Apelativul "golani" lansat atunci de Iliescu pentru cei ce protestau în Piața Universității a făcut carieră europeană. S-au declarat "golani" ambasadorul la Paris al României, Alexandru Paleologu, și însuși Eugène Ionesco, adversar neînduplecat al comunismului. Din imaginile-document ale mineriadei a fost decupat cadrul în care o femeie în rochie albastră este agresată și ridicată de pe stradă de mineri. Ea e reînviată în spectacol de Mălina Andreescu în secvențe de un dramatism extrem.
Povestea ororilor continuă cu parodierea fenomenelor de corupție desfășurate sub deviza "economiei de piață", distrugerea fabricilor și apariția jocurilor piramidale tip FNI și "Caritas". Scenariul se încadrează aici în formula "Scufița Roșie și lupii" din "pădurea capitalistă". Diana Buluga în rol de Scufiță fotbalistă, Andreea Șovan ca o drăgălașă Veronică inocentă și Salomeea Rusu, în chip de bunică, rătăcesc bezmetice printre lupii hrăpăreți, alegorie sugestivă în care vânătorul Ioan Crișan (de la Teatrul Magic Puppet) devine el însuși lup hrăpăreț. Simbolistică elocventă pentru a pune în evidență dimensiunile fenomenului.
Sumedenie de televizoare țâșnesc din videoproiector pe peretele-fundal. Imagine persistentă pentru a marca perioada "Ați mințit poporul cu televizorul". Sumedenie de sintagme folosite de politicieni sau jurnaliști, oameni publici influenți țâșnesc din gurile actorilor aranjați ca într-un cor al ofuscaților ce răbufnesc tardiv cu patimă, cu ironie, cu dezgust. Sloganuri ca Noi muncim, nu gândim, Să trăiți bine colorează dizgrațios manipularea în masă din timpurile de tristă amintire. Actorii devin pentru acest moment un personaj colectiv al manipulării prin televiziune.
Cazul "Colectiv" din 2015 (în urma căruia au murit 65 de oameni) este ilustrativ pentru sintagma "Corupția ucide", întrucât la clubul respectiv s-au încălcat norme de funcționare "aranjate" prin șpagă iar vinovații sunt mușamalizați de justiția coruptă. Pe un ton de o anume gravitate și implicare emoțională, Diana Buluga spune ce s-a întâmplat la "Colectiv". Evocarea ei mi-a amintit de romanul lui Flaviu Predescu Perechea dragoste, perechea moarte țesut naratologic pe acest subiect. "Colectiv" rămâne o rană deschisă.
Ultimul episod din spectacol aduce în fața publicului protestul împotriva corupției din 10 august 2018 din Piața Victoriei, clamat vehement mai ales de românii întorși din diaspora, nemulțumiți de situația politică din țară și de (in)activitatea justiției. Deși protestul a fost pașnic la început, el a escaladat deplorabil în violență fizică prin intervenția dură a Jandarmeriei. Costumați în forțe de ordine ca niște gorile brutale, în negru sfidător, actorii introduc pe spațiul de joc teroarea. Statul polițienesc își face simțită prezența. Prezența lor înfricoșează.
Mesajul spectacolului trezește conștiințe, îndeamnă la luciditate și reflecție. Te întrebi: ororile vor continua? Suntem expuși pe viitor altor "rușini", altor abuzuri, altor ticăloșii? Supliciul trăit, resimțit ca atare, a îmbrăcat formele unei luări de poziție ce tinde a se articula sub forma unui manifest artistic împotriva răului endemic strecurat fatal în cele "9 rușini" ale neamului românesc. Spectacolul de o mare rigoare estetică este o reușită exemplară de înalt calibru în experimentele mișcării teatrale din ultimul timp.
(foto: Alina Andreea Grigorescu, trailer: Raul Stan)