"În slujba artei mele se află o sprintenă slujnicuță, care nu e totuși atât de nouă în meseria ei. O cheamă Fantezia. (...) Fantezia, a avut, acum cine mai știe câți ani, proasta inspirație, blestematul capriciu să-mi aducă în casă o întreagă familie pescuită habar n-am de unde și-n ce fel, dar care, credea ea, mi-ar fi putut servi subiectul unui roman grozav. Mă aflam față în față cu un bărbat la vreo cincizeci de ani, în sacou negru și pantaloni de culoare deschisă, cu aerul întunecat și ochii neprietenoși ai omului pus într-o situație înjositoare; apoi, o femeie cu văluri de văduvă, care ținea de mână, de o parte, o fetiță de patru anișori, iar de cealaltă, un băiat trecut de zece ani; o tânără impertinentă, provocatoare, tot în doliu, dar de un lux bătător la ochi, ieftin și echivoc, tremurând de nestăpânită mânie contra bătrânului umilit și a unui tânăr de vreo douăzeci de ani, rămas mai încolo, închis în sine, ca și cum n-ar fi putut suferi pe nimeni. Pe scurt, erau cele Șase Personaje, așa cum apar acum pe scenă, la începutul piesei." scrie, în prefața piesei de teatru, dramaturgul Luigi Pirandello, excentricul și neînțelesul, la vremea sa, precursor al teatrului absurd. Iată geneza poveștii unui tată, care, după nașterea fiului său, își trimite soția în brațele aceluia pe care știe că îl iubește cu adevărat, rămânând el cu băiatul - care își va cunoaște mama mult mai târziu. A unui tată care urmărește, ani la rând, din umbră, noua familie pe care fosta soție o întemeiază. Îi urmărește, ani la rând, din umbră, fiica. Pe drumul ei spre școală, pe drumul ei spre casă, la... locul ei de muncă. Patroana mamei pune ochii pe fată și o constrânge să-și vândă trupul, iar primul care apelează la serviciile ei este chiar tatăl vitreg, alături de care, rămasă orfană, e nevoită, curând, să locuiască. Și, cu fascinația tensiunii născute în respingerea polilor identici, Pirandello suprapune două povești, una mai fictivă ca cealaltă, iar cele șase personaje insolite, abandonate de autorul lor, vor întrerupe o trupă de actori, în miezul repetiției pentru spectacolul "Jocul rolurilor", pentru a le cere dreptul la viață. Pentru a le cere ca drama lor, piesa nescrisă, însuși temeiul și terenul existenței, să fie montată și prezentată.
Dacă în proză Pirandello caută să contureze panorama realității italiene tipice, dramaturgia lui e profund marcată de ceea ce unii numesc "pesimism pirandellian" - concret, un individualism exaspera(n)t, al omului care-și înăbușă impulsurile de afirmare a personalității și se izolează în sine. Pentru că vrea certitudini. Pe care forțe necunoscute i le strivesc permanent. Șase personaje în căutarea unui autor e și o piesă auto-reflexivă, Practic, teatru meta... despre teatru meta. Pentru că Pirandello arată cu degetul acest individualism al personajelor sale și vorbele regizorului-personaj - "Nu este permis ca un personaj să iasă singur în evidență, să-i copleșească pe ceilalți și să acapareze întreaga scenă. (...) Știu prea bine că fiecare om are o viață lăuntrică pe care ar dori să o exteriorizeze. Însă tocmai aici constă dificultatea: să reușești să exprimi doar atât cât este necesar, în echilibru cu ceilalți; și din acel puțin să se poată deduce întreaga viață interioară, personală!" - îi sunt adresate, deci, și unuia dintre personajele sale (fetei vitrege), și lui, autorului, care l-a creat, și regizorului-om viu, care-i va monta piesa - și care, în cazul nostru, ține cont cu adevărat de ele.
Șase personaje în căutarea unui autor ține loc și de comentariu personal asupra contextului teatral de la acea vreme, în care, printre texte de slabă calitate, opera autorului nostru era văzută ca fiind ridicolă - "Dacă suntem nevoiți să jucăm comedii de Pirandello, pe care doar cine știe ce mare isteț le poate înțelege! Comedii făcute cu atâta șiretenie, încât să nu fie mulțumiți nici criticii, nici publicul, nici actorii!" e tot o replică a regizorului-personaj. Dar destul despre text. Montarea lui, pe scena mare a Teatrului Național Lucian Blaga, este de-o corectitudine deosebită. Pentru că abordează riguros conceptele și didascaliile pirandelliene, indicațiile-borne, realmente esențiale, raportate la fragilitatea coerenței unui asemenea (pluri)univers.
În sală, pe un scaun din primul rând, regizorul-personaj, pe numele său, Matei, așteaptă întregirea echipei de actori, pentru a putea începe repetiția. Pe regizor îl interpretează Matei Rotaru - iată, pentru a delimita ficțiunea de verosimil și-a se apropia cât mai mult de aparența realității în teatrul din teatru, artiștii-personaje împrumută numele actorilor care-i interpretează -, convingător în fermitatea infantilă cu care, copleșit uneori de capriciile echipei, caută să se afirme. Convingător și în indulgența care devine adesea compromis salvator, în febra creației colective a atâtor personalități puternice. Calitățile lui de lider vor apărea într-o lumină din ce în ce mai bună pe parcursul întâlnirii cu personajele-personaje, din fascinația și naturalețea la care povestea lor captivantă, de la care nu se lasă distras, îl aduc. Actorii actorilor pe care Matei îi coordonează au, poate, cea mai grea misiune. De a juca firescul unor tipologii de artiști în care nu se încadrează, de a fi naturali în naturalețea altora. Pentru că e mai greu decât s-ar părea pentru un actor să interpreteze un actor. Și lor - Sânziana Tarța, Diana Buluga, Ramona Dumitrean, Cătălin Herlo și Miron Maxim - le iese. Cu subtilitatea și harul concentrate pe detalii fine - care însă nu caută reflectorul -, cască abisul dintre ei și personajele care-i întrerup, făcându-le loc să-și afirme consistența, istoria și bine-conturatul profil psihologic - pentru ca tocmai ficțiunea să apară mai reală decât adevărul. Li se alătură, în credibilitate, și actorii care interpretează personalul tehnic - Adriana Băilescu, Ruslan Bârlea și Petre Băcioiu. Și poate că, la început, nu sunt impresionați de povestea personajelor - în afară de Ramona, care analizează fascinată fiecare mișcare a mamei, căreia, spre marea ei bucurie, îi va da ea glas în spectacolul care se pregătește. Nici încântați de improvizația la care lipsa unui text îi obligă. Dar spre finalul spectacolului, planurile celor două realități, așezate simetric pe scenă - fiecare actor față în față cu personajul său -, se vor imita, se vor confunda, se vor întrepătrunde până la perfecta identificare; perechile vor deveni una, în cuvânt și-n gest, ca-ntr-o oglindă, până la dispariția în moarte. Doar teatrul imită viața. Iar noi suntem la teatru și aplaudăm furtunos, neținând cont de istoriile personajelor, care, pentru noi, se încheie acolo unde se lasă cortina; aplaudăm, nebăgând de seamă absența Dianei Buluga, lăsată, ca partenera ei (interpretată de o păpușă), să zacă "înecată".
Planul ficționalului din ficțiune e adus pe scenă de Alexandra Tarce (electrizantă în rolul fiicei vitrege, fără a cădea în capcana exagerărilor), care domină scena, care tulbură întreaga sală când îi râde în față tatălui vitreg - figura centrală, această portavoce a tuturor povețelor filosofice strecurate de Pirandello în text -, ireproșabil interpretat de Dan Chiorean. Patetismul patologic al tatălui contracarează consistența tăcută, disperarea tacită a mamei, pe care Irina Wintze o poartă doar pe chip, doar în gesturile mici, dar de-o greutate fascinantă, doar în legătura - din care nu se poate desprinde - de fiul cel mic, interpretat de Radu Sălăjan și lăsat de Pirandello fără replici - întrucât el e mort, dar existența perenă la care e condamnat de condiția lui de personaj îl transformă în umbră. Umbră care trebuie să împovăreze neîntrerupt umerii mamei. În rolul fiului legitim îl avem pe Cosmin Stănilă, cu revolta lui magnetică, treptată și nuanțată, cu plasticitatea corpului și chiar a replicilor, prin care-și delimitează irealitatea și-și înscrie, prin comparație, rolul tocmai în această condiție de plăsmuire fantastică - reverberată de artificiile scenografice, de machiajele și costumele tuturor celor șase, asigurate de Zsófia Gábor, în decorul pe care tot Tudor Lucanu îl semnează. Invocată, ca prin magie, apare și patroana mamei, Madame Pace, interpretată de Angelica Nicoară, singura a cărei parte de poveste nu o auzim.
Un spectacol contradictoriu, în corecta lui calibrare, în dozajul echilibrat cu care vorbește tocmai despre iraționalul care ne guvernează viețile și pe care îl putem scăpa, cu atâta ușurință, de sub control. Contradictoriu, la fel ca personajele sale, la fel ca firea umană. Despre ficțiune și locul ei în viețile noastre. Despre ficțiune, mai adevărată decât viețile noastre. În cine credem când, de pe revolverul din hârtie, se prelinge sânge viu?
(foto: Nicu Cherciu)