O ispravă admirabilă: la Galaţi ne (în)cântă - Pasărea măiastră la Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative Dialog, Brăila, 2021

Oraş cu vechi tradiţii negustoreşti şi navale, apoi şi industriale, Galaţiul are şi finanţează trei teatre: dramatic (Fani Tardini), muzical (Leonard) şi - prâslea, cel de păpuşi - numit Gulliver. Din păpuşă-n... marionetă, acesta din urmă a crescut cu îndrăzneală (s-a emancipat, cum ar veni), a avansat la nivelul teatrului pentru copii, dar şi cu actori, pentru a ajunge la această premieră strălucitoare, Pasărea măiastră, (premieră: 1 martie 2020) pe care numai pârdalnica de pandemie a ţinut-o, nemeritat, în regim de avarie, dar pe care Brăila a avut ideea fericită de a o invita în festival. Şi, oricât de vie ar rămâne concurenţa între cele două oraşe vecine şi dunărene, aplauzele binemeritate, din partea publicului de gală brăilean, au fost nu doar meritate şi binevenite, ci chiar stimulative.

Cum a procedat G.G.-ul (adică Gulliver de la Galaţi)? Păi, la început a fost cuvântul; adică ideea. De la Petre Ispirescu citire. Ea a fost culeasă de către Daniel Chirilă, care a înşfăcat-o chiar ca pe o pasăre, măiestrind-o cu talent, păstrându-i linia epică, dar amendând-o ghiduş pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Aşa se face că eternul Împărat nu se mai mulţumeşte să construiască (la ordin!) doar o biserică, ci o ditai hardughia faraonică, de 99 de etaje! În limbaj actual, ai boteza-o K.C. - de la Kufu la Ceauşescu. Dar, apare o problemă: căci pohta ce-o pohteşte mult stimatul şi iubitul şi Prea-Măritul Său, doldora de orgolii senile şi de aferentele fiţe sclerozate, dar şi mai megalomanice, nu prea mai rabdă pământul. De aia îi face cu sîc şi se surpă, cu toată împopoţoneala inutilă a ctitoriei, bătută cu pietre nestemate; că, deh... nu dă din punga lui împărătească, ci din banii amărâţilor. Odată, de două ori... gata, aşa nu mai merge! Servitorii mai mult sau mai puţin secreţi îi vând pontul de aur: nu că Malta... Ci că, printre atâtea păsărele care îi zburătăcesc păgubos prin cap, lipseşte doar cea măiastră, al cărei cântec ar rezolva problema. Nimic mai simplu: ordin să-i fie adusă şi cocoţată acolo, sus, în vârful măgăoaiei care, în lipsa ei, o tot ia la vale. Şi uite-aşa pleacă s-o caute şi s-o captureze primii doi fii împărăteşti, altfel unşi cu toate alifiile: fanfaroni, hapsâni, gata de orice porcărie întru slava lor personală şi profitul care nu doar că scuză mijloacele, dar le şi impune. Numai buni de eroisme, nu? Logica basmului include ca de obicei, animalul făcător de minuni, în cazul de faţă un Vulpoi înzestrat cu o şmecherie benefică şi cu un simţ al justiţiei... de l-ar împietri pe loc orice prim-ministru călcat pe coadă. Acesta este -cum ar veni - impiegatul sau dispecerul central al aventurii; el înnoadă şi deznoadă în mod benefic iţele, mai ales când al treilea fiu, cel la fel de voinic ca Prâslea, promovat însă, la cerere, de la sectorul fructifer al merelor de aur la cel de păsări mici, dar crescute - cu sau fără steroizi şi antibiotic - mari, frumoase, fermecate, muzicale, nepreţuite etc. Schema clasică este îmbunătăţită nu cu potenţiatori de gust gen glutamat, ci cu ajutători de orientare şi călătorie, gen google maps sau waze. Mă rog, ca pentru cele 99 de etaje ale unui zgârie nor împărătesc...

Evident că lucrurile vor merge ca-n toate poveştile de adormit nu copiii, ci turiştii. Fata cea urâtă şi blestemată, captivă la curtea Zmeului, devine frumoasă şi virtuoasă şi seara devreme-acasă; fraţii des-pietriţi din mila fraierului de frăţior încearcă să-l nimicească şi-i fură prada, apoi se întorc acasă şi iau (com)potul cel mare al fudulelii patern-împărăteşti. Dar, precum e doar în basme, nu şi în realitatea aia de-o trăim toţi cu sufletul la gură, adevărul iese la iveală, se împart iertări pe care nici basmul nu le mai înghite (că s-a mai deşteptat şi el, între timp), ctitoria rămâne în picioare (numai bună să mai intre nişte avioane în ea), marşul nupţial cel electronic şi săltăreţ poate să se reverse liniştit peste cei doi îndrăgostiţi, iniţial năpăstuiţi, apoi învingători, aplauzele spectatorilor (copii, adulţi) peste actori...


Cuceriţi de originalitatea viziunii regizorale asumată de Ştefan Lupu, interpreţii se lasă purtaţi în vârtejul fanteziei debordante, al jocului dezlănţuit. Cu o bucurie imposibil de ţinut în frâu - ar fi fost mare păcat - Vlad Volf, Elena Anghel, Valeria Taban, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Ciprian Braşoveanu, Cosmin Cosma, Gina Geru, Elena Marin şi Adina Ariton îşi schimbă rolurile, costumele, identităţile şi fac pe scenă, timp de 75 de minute, risipă de talent, de farmec, de acrobaţie şi... vorba basmului, câte şi mai câte. O admiraţie în plus pentru Eduard Şişu (bufonul inexistent la Ispirescu, dar inventat cu multiple rosturi de autorii adaptării) şi Andrei Ciugulea - Vulpoiul cu o mie de draci în el, răsuciţi şi eliberaţi în fiecare cotlon al scenei şi al acţiunii, cu o mobilitate deosebită şi o vitalitate de invidiat).

Dincolo de poveste, aerul de supermodernitate este conferit de scenografia futuristă a Andei Pop (decoruri şi costume), pusă în valoare prin lighting & video design semnat Hybrid Lab. Explozia de fantezie vizuală, servită prin volume geometrice care te trimit ba la piramidele egiptene, ba la Star Trek şi alte năzbâtii spaţiale sau la feeria nebună a jocurilor de calculator, împlinesc dimensiunea de fabulos, împreună cu o muzică de ultimă generaţie, care reuşeşte să armonizeze sensibil, expresiv şi interesant motivele folclorice cu nebunia Untold-ului.

Din păcate (în păcate...) spectacolul acesta nu a fost nici măcar vizionat de selecţionerii FNT, deşi are câteva atribute majore ce l-ar fi recomandat. Asta e. Poate, de aici încolo, dacă va adia un alt vânt, mai proaspăt, pe la Sfântul UNITER...