septembrie 2021
Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative Dialog, Brăila, 2021
Deşi nu şade frumos, încep cu o mărturisire personală: timp de aproape 50 de ani, am refuzat să mai văd o montare cu A XII-a noapte. Mi-a fost realmente teamă, după extraordinarul spectacol bicefal pus în scenă de regretatul Aureliu Manea la Teatrul Bulandra, apoi luat în spate şi mutat la Cluj, de pe urma unor scandaluri futile. În urma lui, la Bucureşti, o "regie colectivă" îşi asuma rezultatul sclipitor, provocator, molipsitor la râs, cu o megadistribuţie ce-i cuprindea pe Florian Pittiş, Irina Petrescu, Emerich Schaffer, Virgil Ogăşanu, Petrică Gheorghiu şi Mircea Diaconu, cu cânticelele pline de farmec ale lui Dan Andrei Aldea, dintre care cel al bufonului supravieţuieşte în aceeaşi vintage-glorie, de pe urma Păsării Colibri. Exilată pe Someş, viziunea lui Manea-alungatul mergea pe linia lui Jan Kott (Shakespeare, contemporanul nostru), noaptea fiind mediul dezlănţuirii necontrolate, până la paroxism, a celor mai intime impulsuri - de la ludic la cele sentimental şi sexual.

Spre norocul meu, Festivalul Dialog de la Brăila, 2021, m-a vindecat de încă o prostie. Am avut noroc, recunosc. Pentru că montarea lui Cristi Juncu este una de neuitat. Curaj şi originalitate, modernitate, umor subtil - toate grefate pe un text a cărui clasicitate nu că inhibă, dar chiar provoacă spiritul atât de controversat al postmodernismului.

Fără reţineri, fără prejudecăţi şi inhibiţii (vorba unei emisiuni TV nouăzeciste a minunatei Jeana Gheorghiu), dl. Juncu a amputat / eliminat, fără reţineri, exact latura comico-ridicolă-parazită - sosul, cum ar veni, în care se lăfăiau alde Malvolio, Sir Toby şi Sir Andrew, altfel nişte caraghioşi fără prea multă legătură cu firul narativ principal; de unde se vede că s-a putut şi fără ei. Asta e, trăim în secolul XXI, când Măria Sa, publicul, nu prea mai are stare să stea în stal un timp ce-i strânge răbdarea, pentru a urmări nişte prostioare ridicol-naive, pe care le găseşte la televizor, pe feisbuce sau tiktoace. "Scurt, stimabile, dacă mă iubeşti", cum pretindea nemuritorul Trahanache. Acestui public tânăr şi neliniştit, Juncu are curajul să-i ofere o poveste de amor în mare suferinţă, aproape ca în telenovelele indiene - cu suspine şi deznădejdi paroxistice, cu încurcături şi coincidenţe, vechi de când lumea.

Poate tocmai de aceea, decorul şi costumele realizate de Andrada Chiriac sunt un amestec de epocă elisabetană şi victoriană, care nu refuză nici moda secolului XIX şi, cu atât mai puţin, ultimele colecţii de haute couture gen Hemes ori Dior. Că, în acest amalgam, apare în aceeaşi scenă şi un frigider bine garnisit şi o ditai bateria muzicală... astea intră, cu sau fără rost, dar cu haz, în ideea de mall, căci Talciocul, Consignaţia sau Taica Lazăr sunt depăşite de vremuri. "Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai... Toate au fost la modă acum... Vremea trece ca un fum" etc. Ea trece, dar năravurile rămân bine mersi.

Ca şi în acea îndepărtată Ilirie shakespeariană (actualul teritoriu albanez), amorul cu năbădăi produce, mai ales când nu e tocmai împărtăşit, supărare mare: şi de partea lezată / exoflisită, dar şi de cea - cum ar veni - inoportunată, agresată. Şi dă-i... şi luptă-te... şi văicăreşte-te! Aşa încât suferinţele lui Orsino (şef, şef... dar tratat cu refuz) în faţa împietritei inimi a prea sensibilei şi ipocritei Olivia aduc pe undeva, cu Ploieştiul Miţei Baston, cu zdruncinăturile iubăreţe ale lui Chiriac, respectiv amorezeala Ziţei pentru Rică Venturiano. Noaptea-noapte... dar subtitlul original al piesei este "Noaptea regilor sau Ce ţi-ai dori". Eeeiiii... aici e-aici. Căci pajul, travestit din Viola în Cesario, străpunge carapacea sentimentaloasă a ţâfnoasei Olivia - puţină transsexualitate e la ordinea zilei, nu? Că, în cele din urmă, apare şi fratele geamăn al aceleiaşi Viole, de se limpezeşte încurcătura gen Veta sau Ziţa, iar Bossul Orsino primeşte ce i se cuvine, fără a mai avea parte de chinuri, dar nici de niscai surprize LGBT.

În fond, piesa lui Shakespeare a preluat din multe altele ale sale (e voie să te auto-citezi, asta nu e plagiat!): tema gemenilor din Doi gemeni veneţieni, căsătoria grăbită şi secretă din Romeo şi Julieta, înamorarea ca pedeapsă pentru ingratitudinea femeiască din Visul unei nopţi de vară, mă rog... avem aici şi niţeluş Cum vă place (ai grijă ce-ţi doreşti!), şi mult din Zadarnicele chinuri ale dragostei. Şmecher gagiul ăsta, Bill, cum ar spune vreun reprezentant al junei generaţii, scrolîndu-şi telefonul şi ronţăind destoinic la cele popcorn din traistă.

Pe partea cealaltă (aia neaoşă), gărzile Ducelui, suspinător din amor asemeni lui Crăcănel, te trimit cu gândul şi cu cultura direct la Rondul de noapte rembrandtian. Iar de acolo până la rondul prin mahala al lui Titircă Inimă Rea, nu e decât o asvârlitură de sugestie. Păi, nu...?

Ei bine, tot acest ghiveci de teme care gâlgâie sprinţar în spectacolul cel ploieştean dă bine. E credibil, chiar haios, cu toate reverenţele culturale prin care a fost înnobilat. Publicul compătimeşte cu toată hălămoşteala construită şi adaptată la cerinţele epocii deloc elisabetane. Se amuză. Râde. Aplaudă.

La această hiper-reactivitate contribuie decisiv echipa interpretativă în care Cristian Popa se luptă cu succes spre a da expresivitate stenahoriilor de Chiriac ale lui Orsino. La rândul ei, Florentina Năstase conturează perfect toate ifosele Oliviei, perfect şi şugubăţ secondată de subreta Maria, în care Ioana Farcaş evoluează dezinvolt şi convingător, îmbogăţindu-şi personajul pe care renunţarea la jocurile de plan secund (beţivii şi intriganţii trimişi la plimbare de autorul spectacolului) l-ar fi lăsat cam într-un picior. Rolul în travesti o pune la grea încercare pe Theodora Sandu, care izbuteşte să-l ducă cu bine la capăt. Cât l-a lăsat dramaturgul din scriitură (adică scurt, funcţional, schematic) Andrei Radu îl face să mişte pe Sebastian cel menit să dreagă busuiocul încurcăturii şi inimile ce păreau iremediabil avariate.

Cea mai complexă şi dificilă partitură i-a revenit lui Lucian Ionescu. Bufonul său este nu doar un mic Spiridon bacşişuit bilateral de părţile amoroase. Tupeul lui ireverenţios este când lucid, când cinic, când ipocrit... Dar felul în care gestionează toată brambureala amoroasă apare, în replicile sale, ca o scanare pe computer tomograf a lumii care l-a generat şi pe care o regenerează. Dar, ca în orice poveste cu încurcături (mai de carnaval, mai de noapte a dorinţelor), totul e bine când se termină cu bine. Adică All's Well That Ends Well, cum tot mister Shakespeare a avut grijă să ne asigure, dragul de el. Căci el ne-a învăţat, doar: "Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii - actori".

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus