Shakespeare la Ploiești: A 12-a noapte furtunoasă la Festivalul Internațional de Teatru și Arte Performative Dialog, Brăila, 2021

Deși nu șade frumos, încep cu o mărturisire personală: timp de aproape 50 de ani, am refuzat să mai văd o montare cu A XII-a noapte. Mi-a fost realmente teamă, după extraordinarul spectacol bicefal pus în scenă de regretatul Aureliu Manea la Teatrul Bulandra, apoi luat în spate și mutat la Cluj, de pe urma unor scandaluri futile. În urma lui, la București, o "regie colectivă" își asuma rezultatul sclipitor, provocator, molipsitor la râs, cu o megadistribuție ce-i cuprindea pe Florian Pittiș, Irina Petrescu, Emerich Schaffer, Virgil Ogășanu, Petrică Gheorghiu și Mircea Diaconu, cu cânticelele pline de farmec ale lui Dan Andrei Aldea, dintre care cel al bufonului supraviețuiește în aceeași vintage-glorie, de pe urma Păsării Colibri. Exilată pe Someș, viziunea lui Manea-alungatul mergea pe linia lui Jan Kott (Shakespeare, contemporanul nostru), noaptea fiind mediul dezlănțuirii necontrolate, până la paroxism, a celor mai intime impulsuri - de la ludic la cele sentimental și sexual.

Spre norocul meu, Festivalul Dialog de la Brăila, 2021, m-a vindecat de încă o prostie. Am avut noroc, recunosc. Pentru că montarea lui Cristi Juncu este una de neuitat. Curaj și originalitate, modernitate, umor subtil - toate grefate pe un text a cărui clasicitate nu că inhibă, dar chiar provoacă spiritul atât de controversat al postmodernismului.

Fără rețineri, fără prejudecăți și inhibiții (vorba unei emisiuni TV nouăzeciste a minunatei Jeana Gheorghiu), dl. Juncu a amputat / eliminat, fără rețineri, exact latura comico-ridicolă-parazită - sosul, cum ar veni, în care se lăfăiau alde Malvolio, Sir Toby și Sir Andrew, altfel niște caraghioși fără prea multă legătură cu firul narativ principal; de unde se vede că s-a putut și fără ei. Asta e, trăim în secolul XXI, când Măria Sa, publicul, nu prea mai are stare să stea în stal un timp ce-i strânge răbdarea, pentru a urmări niște prostioare ridicol-naive, pe care le găsește la televizor, pe feisbuce sau tiktoace. "Scurt, stimabile, dacă mă iubești", cum pretindea nemuritorul Trahanache. Acestui public tânăr și neliniștit, Juncu are curajul să-i ofere o poveste de amor în mare suferință, aproape ca în telenovelele indiene - cu suspine și deznădejdi paroxistice, cu încurcături și coincidențe, vechi de când lumea.

Poate tocmai de aceea, decorul și costumele realizate de Andrada Chiriac sunt un amestec de epocă elisabetană și victoriană, care nu refuză nici moda secolului XIX și, cu atât mai puțin, ultimele colecții de haute couture gen Hemes ori Dior. Că, în acest amalgam, apare în aceeași scenă și un frigider bine garnisit și o ditai bateria muzicală... astea intră, cu sau fără rost, dar cu haz, în ideea de mall, căci Talciocul, Consignația sau Taica Lazăr sunt depășite de vremuri. "Hei, tramvai, cu etaj și tras de cai... Toate au fost la modă acum... Vremea trece ca un fum" etc. Ea trece, dar năravurile rămân bine mersi.

Ca și în acea îndepărtată Ilirie shakespeariană (actualul teritoriu albanez), amorul cu năbădăi produce, mai ales când nu e tocmai împărtășit, supărare mare: și de partea lezată / exoflisită, dar și de cea - cum ar veni - inoportunată, agresată. Și dă-i... și luptă-te... și văicărește-te! Așa încât suferințele lui Orsino (șef, șef... dar tratat cu refuz) în fața împietritei inimi a prea sensibilei și ipocritei Olivia aduc pe undeva, cu Ploieștiul Miței Baston, cu zdruncinăturile iubărețe ale lui Chiriac, respectiv amorezeala Ziței pentru Rică Venturiano. Noaptea-noapte... dar subtitlul original al piesei este "Noaptea regilor sau Ce ți-ai dori". Eeeiiii... aici e-aici. Căci pajul, travestit din Viola în Cesario, străpunge carapacea sentimentaloasă a țâfnoasei Olivia - puțină transsexualitate e la ordinea zilei, nu? Că, în cele din urmă, apare și fratele geamăn al aceleiași Viole, de se limpezește încurcătura gen Veta sau Zița, iar Bossul Orsino primește ce i se cuvine, fără a mai avea parte de chinuri, dar nici de niscai surprize LGBT.

În fond, piesa lui Shakespeare a preluat din multe altele ale sale (e voie să te auto-citezi, asta nu e plagiat!): tema gemenilor din Doi gemeni venețieni, căsătoria grăbită și secretă din Romeo și Julieta, înamorarea ca pedeapsă pentru ingratitudinea femeiască din Visul unei nopți de vară, mă rog... avem aici și nițeluș Cum vă place (ai grijă ce-ți dorești!), și mult din Zadarnicele chinuri ale dragostei. Șmecher gagiul ăsta, Bill, cum ar spune vreun reprezentant al junei generații, scrolîndu-și telefonul și ronțăind destoinic la cele popcorn din traistă.

Pe partea cealaltă (aia neaoșă), gărzile Ducelui, suspinător din amor asemeni lui Crăcănel, te trimit cu gândul și cu cultura direct la Rondul de noapte rembrandtian. Iar de acolo până la rondul prin mahala al lui Titircă Inimă Rea, nu e decât o asvârlitură de sugestie. Păi, nu...?

Ei bine, tot acest ghiveci de teme care gâlgâie sprințar în spectacolul cel ploieștean dă bine. E credibil, chiar haios, cu toate reverențele culturale prin care a fost înnobilat. Publicul compătimește cu toată hălămoșteala construită și adaptată la cerințele epocii deloc elisabetane. Se amuză. Râde. Aplaudă.

La această hiper-reactivitate contribuie decisiv echipa interpretativă în care Cristian Popa se luptă cu succes spre a da expresivitate stenahoriilor de Chiriac ale lui Orsino. La rândul ei, Florentina Năstase conturează perfect toate ifosele Oliviei, perfect și șugubăț secondată de subreta Maria, în care Ioana Farcaș evoluează dezinvolt și convingător, îmbogățindu-și personajul pe care renunțarea la jocurile de plan secund (bețivii și intriganții trimiși la plimbare de autorul spectacolului) l-ar fi lăsat cam într-un picior. Rolul în travesti o pune la grea încercare pe Theodora Sandu, care izbutește să-l ducă cu bine la capăt. Cât l-a lăsat dramaturgul din scriitură (adică scurt, funcțional, schematic) Andrei Radu îl face să miște pe Sebastian cel menit să dreagă busuiocul încurcăturii și inimile ce păreau iremediabil avariate.

Cea mai complexă și dificilă partitură i-a revenit lui Lucian Ionescu. Bufonul său este nu doar un mic Spiridon bacșișuit bilateral de părțile amoroase. Tupeul lui ireverențios este când lucid, când cinic, când ipocrit... Dar felul în care gestionează toată brambureala amoroasă apare, în replicile sale, ca o scanare pe computer tomograf a lumii care l-a generat și pe care o regenerează. Dar, ca în orice poveste cu încurcături (mai de carnaval, mai de noapte a dorințelor), totul e bine când se termină cu bine. Adică All's Well That Ends Well, cum tot mister Shakespeare a avut grijă să ne asigure, dragul de el. Căci el ne-a învățat, doar: "Lumea-ntreagă e o scenă și toți oamenii - actori".