Arta de a sublima faptul divers - COMING OF stAGE şi Van Dan - 10 ani de sânge murdar la Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative Dialog, Brăila, 2021

Iertată să-mi fie cuplarea într-un singur text de analiză teatrală a două spectacole doar aparent diferite. Dar, dacă lucrurile au fost astfel rânduite de hazard, apoi de organizatori, ar fi mai mare păcatul să le înghesuim în canoane redacţionale.

De doi bani speranţă... şi de restul, cuie - COMING OF stAGE

Una dintre poveştile urcate pe scenă ieri (29 septembrie 2021), la Brăila, a urmat un traseu nu lipsit de interes. O promoţie de studenţi într-ale actoriei de la Universitatea de Teatru din Tg. Mureş s-a bucurat de simpatia şi atenţia lui Peca Ştefan (dramaturg deosebit de original, de prolific şi de valoros), care le-a scris piesa examenului de absolvire. În 2019, aceasta (în regia inspirată a lui Radu Apostol) s-a jucat şi... gata. Cu studenţie cu tot. Norocul de a fi invitaţi în acest Festival s-a numit Radu Nichifor, regizorul şi directorul teatrului Maria Filotti, căruia i-a plăcut spectacolul, şi l-a amintit, invitându-l apoi în Festival. Doar că, multe se schimbaseră de atunci, căci "distribuţia" părăsise şcoala, plecând care încotro. Numai simplu nu a fost: deznaftalinizarea, apoi recompunerea reprezentaţiei a însemnat adunarea interpretelor (Carmen Ghiurco, Loredana Druhora, Edina Soós, Andreea Drăgan) şi a unicului lor coleg (Dragoş Florea), care de pe unde au ajuns să-şi câştige existenţa. S-a repetat din amintiri şi nostalgii, s-a resetat, s-a dat un necesar refresh, apoi s-a pus la pachet şi... lipa - lipa... pîş - pîş... cu microbuzul, drum de toamnă până-n seară, de la Mureş la Brăila; plus returul. Dar, zic eu, a meritat.

Ce este COMING OF stAGE? O mică bijuterie de o relativă factură pirandelliană, adunând la un loc chinurile, incertitudinile, emoţiile şi speranţele acestor tineri debutanţi în ale actoriei, coagulate şi (in)conştientizate pe parcursul pregătirii spectacolului de absolvire. Piesa jucată în piesă - ceva cu prostituate şi travestiţi într-un bar american, cu deznădejdi şi izbucniri emoţionale, cu limite mai curând asumate decât înţelese - se interferează cu problemele sociale, motivaţionale, familiare, temperamentale şi sentimentale trăite în mod real de aceşti novici ai scenei. O privire inedită, lucidă, dar totuşi caldă în culisele veşnic acidulate de orgolii sau spaime, de timidităţi ascunse cu disperare într-un limbaj poate prea slobod (pentru unii), dar autentic, expresiv şi, până la urmă, amuzant. Crochiurile ce animă personajele nu caută niciun autor; doar pe ele însele. Însă, şi asta, cu grijă dusă până la spaimă, cu tandreţe uşor de frânt în violenţă verbală poate inconsistentă, dar sigur zgomotoasă.

Cred că tema majoră a acestui spectacol rămâne fragilitatea oricărui artist, mai ales când tremură în faţa debutului, când trebuie să pară tare, stăpân pe sine, tocmai atunci când el e gata, la fiecare pas, să clacheze pe lunecuşul primejdios al neîncrederii în propriile-i resurse, al neînţelegerii de către cei chemaţi să-l vadă, să-i valorifice amalgamul acela teribil de fragilitate şi forţă, de seninătate sprijinită trainic peste abisurile interioare, de încredere în sine şi spaime subconştiente, cu atât mai greu de stăpânit. În trupa de studenţi gata să fie recunoscuţi ca actori şi expulzaţi din placenta studenţiei, către hăul aparent strălucitor, dar mai ales devorator în care urmează să-şi împlinească ori să-şi rateze vocaţia, micile nepotriviri, toane, izbucniri dobândesc proporţii de catastrofă ireversibilă. Lumea care-i aşteaptă (adică nu-i chiar aşteaptă, fiind adesea predispusă să-i trateze cu indiferenţă, să-i minimalizeze, să-i anihileze, dacă nu chiar să-i devoreze) se află dincolo de lumina reflectoarelor strălucitoare. Jucat în chiar cutia scenei, având publicul - public în coastă, aşezat cu spatele la zid şi cu privirea fixată înainte, străbătând scena din scenă şi ajungând fatalmente pe scaunele goale din faţă (frumoasă metaforă, căci viitorul poate oscila între imprevizibil şi sumbru), actorii vor îndeplini ritualul salutului final obişnuit, aşa cum e în teatru, ale cărui reguli nescrise sunt prezente cu o străşnicie pe alocuri înfricoşătoare. Ce va urma pentru ei, noii veniţi? Mult, puţin... poate deloc. Nimeni, în afara lui Dumnezeu, nu ştie. Şi poate că nici El. De doi bani speranţă? Uneori nici atât. Iar, pe inflaţia asta...

Despre Golgota fericirii din prafuri: sărutul îngerilor - Van Dan - 10 ani de sânge murdar

Al doilea moment: un tânăr de 17-18 ani crescut printre blocurile unui sordid cartier bucureştean, iese cu prietenii. Ăia se droghează. Şi fireşte, "Ia şi tu, măi frate. Fac cinste, na!". Dar el - nu... şi nu. Până ce... da. Mai întâi, puţin - de încercare. Apoi, restul. Schema clasică: iniţiere - escaladare - prăbuşire în abisul viselor cu două feţe: beatitudine - coşmar. Şi iar, şi iar...
 

O confesiune de o sinceritate copleşitoare, uneori de-a dreptul brutală, transpusă pentru scenă de regizorul Dragoş Călin şi interpretată simplu, sincer şi extrem de atrăgător, chiar convingător de către actorul Vali V. Popescu. Acest spectacol al Teatrului Aureliu Manea din Turda constituie nu doar un remarcabil fapt artistic, ci şi un act de capitală importanţă în dezvăluirea, din interior, fără menajamente sau pudori inutile, a "repetabilei poveri" căreia îi cad victime zeci, poate sute de mii de tineri prăbuşiţi pe panta decăderii auto-distructive săvârşită prin droguri. Dincolo de mesajul frust, direct, fără reţineri, menajamente sau alte ipocrizii de salon, acest Van Dan - 10 ani de sânge murdar se coagulează într-una dintre cele mai zguduitoare mărturii pe această temă. Conştient de valoarea informaţional-documentară a poveştii în sine, dar şi de forţa persuasivă, inclusiv pe cale emoţională, a unei istorii-etalon, tânărul regizor a valorificat impecabil materialul avut la dispoziţie, fără accente patetice, didactice sau alte înflorituri stilistice. Intrat în pielea personajului mărturisitor, Vali V. Popescu se identifică în mod benefic, restituindu-l spectatorilor în toată complexitatea lui frustă, cu maldărul de suferinţe şi cu dramatismul implicit al istoriei pe care o restituie. Tonul sobru, dar pigmentat amuzant, colorat şi funcţional cu clişeele verbale ce dau o anumită personalitate puştilor din mahalalele pe verticală de la marginea oraşelor, nu se pierde în efecte - nici comice, nici dramatice. Precizia cu care sunt redate faptele subjugă, copleşeşte, cutremură. De unde atâta forţă de evocare, de unde amănuntele din interior? Păi, din poveste. Iar povestea? Din viaţă. Aşa cum a fost ea: parşivă, dură, crudă, poate nedreaptă, dar sigur adevărată. Pentru că el, PROTAGONISTUL, era acolo. Stătuse tot timpul lângă noi, în sală. În discuţia extrem de aplicată ce a avut loc după reprezentaţie, acest Răzvan Dan Dragu - personajul care şi-a oferit cei 10 ani din viaţa de narcoman inveterat ca să-i avertizeze şi să-i cutremure, prin istorisirea celor trăite de el, pe cei ce ar încerca să o apuce pe drumul respectiv - a stat în primul rând, ca un spectator oarecare, punându-se apoi la dispoziţia întrebărilor venite din rândul spectatorilor. Pentru că, la acest spectacol, organizatorii au avut excelenta idee să aducă elevi de la cele mai bune licee din Brăila - publicul ţintă. Şi a mai urmat încă o oră de dialog: întrebări directe, dure, fără menajamente sau complezenţe, cărora eroul real al prăbuşirii şi renaşterii le-a răspuns la fel de onest, de direct, de curajos.

Jos pălăria pentru selecţionerul care a găsit şi adus aceste două spectacole în Festival, apoi le-a programat, în aceeaşi zi. Genul de întâmplări reale, care ar fi avut cel mult şansa unui mini-reportaj de 1-2 minute pe la vreun post comercial de televiziune, dar care - scrise cu talent, cu luciditate şi responsabilitate - s-au înnobilat odată cu împlinirea lor în fapt de artă.