Periplul meu prin ediţia din 2021 a festivalului Animest a început cu omagiul adus excelenţei feminine în animaţie, anume calupul de scurtmetraje Queens of Animation 1, iar scurtmetrajului The Interview al Carolinei Leaf şi Veronikăi Soul i-a revenit misiunea de a deschide această secţiune din festival. Raportându-şi percepţiile una faţă de cealaltă prin tehnici diverse de animaţie, cele două reuşesc un poem vizual prin asocieri inedite de imagini şi cuvinte, bazat pe lucrurile pe care le spun despre ele însele sau una despre cealaltă. Scurtmetrajul este, de fapt, jurnalul unei zile de lucru a celor două femei. Două femei pe care le vedem, prin intermediul animaţiei, în diferite ipostaze: prietene, realizatoare de filme şi persoane ale căror personalităţi sunt contrastate .
A urmat scurtmetrajul The Ballad of Maria Lassnig. În versuri cântate, aceasta alege o combinaţie de muzică şi animaţie pentru a-şi spune povestea. Artista cântă despre vicisitudinile vieţii şi carierei sale în spiritul picturilor ei - cu umor, într-un mod ironic, dar cu o sinceritate dezarmantă. Mai important, filmul lui Lassnig reuşeşte să critice şi blameze narcisismul atât de des întâlnit în ziua de azi.
Cu toate acestea, deşi apreciez munca artistei austriece, mai ales autoportretele pictate şi body awareness-ul promovat de ea de-a lungul timpului, nu am înţeles de ce a ales să se exprime prin această baladă, care pare că lunecă din când în când în derizoriu. Not my cup of tea, cred. Mai mult ca sigur, povestea este una care merită ascultată pentru a învăţa ceva din ea. Poate ar fi trebuit doar ca ea să fie spusă / împachetată altfel.
Un scurtmetraj cu adevărat interesant a fost Repete (de Michaela Pavlatova) prin abilitatea de explorare a naturii ciclice a relaţiilor. Filmul Repete este despre mişcări repetitive şi începe cu un tip de mişcare repetitivă - un act sexual. Apoi, activităţile cotidiene sunt portretizate asemenea unor mişcări repetitive. Din nou şi din nou, oamenii fac aceleaşi lucruri. Din nou şi din nou - până când în cele din urmă toate personajele ajung la plictis.
Într-un fel, relaţiile bărbaţi / femei sunt o temă care va preocupa întotdeauna, căci această luptă dintre sexe poate cuprinde totul. Poate fi amuzantă sau ridicolă, din ea se pot naşte atât comedii, cât şi tragedii.
Nu este atât un film narativ, cât este o serie de secvenţe / secţiuni pe care le tot revedem. Prima se învârte în jurul relaţiilor umane aparent bune. Cea de-a doua, care pare a fi cea centrală, portretizează patru persoane care se plimbă, inclusiv un bărbat care îşi plimbă câinele. În cea de-a treia secţiune, un bărbat citeşte, în timp ce o femeie mişcă lampa pentru a-l hrăni. Apoi, în cea de-a patra, vedem un bărbat pe punctul de a se spânzura, când o femeie vine cu o foarfecă, taie funia şi îl eliberează. El o îmbrăţişează, ea îl respinge, iar el se spânzură din nou. Ultima secvenţă arată un bărbat pe un pat, care îmbrăţişează o femeie, însă ea se eliberează din braţele bărbatului pentru a răspunde la telefon.
Fiecare dintre aceste segmente se repetă de mai multe ori pe tot parcursul filmului, ciclic, până când apar schimbări. În cele din urmă personajele se eliberează - doar pentru a se regăsi din nou prinse într-un alt set de cicluri. Ceea ce pare să sugereze că inclusiv dorinţa de a se elibera şi de a restabili este doar o altă parte a unui tipar universal valabil. Dintr-un amestec al tuturor secvenţelor, reies diferite perechi, iar noile cupluri se îmbrăţişează parcă mai profund şi mai cu patos decât cele dinainte. Totul este aruncat în dezordine şi revedem din nou fiecare secţiune, acum "îmbunătăţită". Toate secvenţele par mai bune în anumite privinţe, dar pe măsură ce vedem mai mult, înţelegem că există doar cicluri noi, unele la fel ca precedentele.
Nu există finaluri fericite aici, ci doar cicluri mai bune sau mai rele ale aceloraşi comportamente. Este un pic pesimist pentru gusturile mele, dar animaţia este cu adevărat interesantă şi, în general, mi-a plăcut, mai ales pentru că pe alocuri reuşeşte să pună în lumină contrastul a trăda versus a fi trădat şi a iubi versus a fi iubit în contextul unei vieţi ciclice. Mai mult, dezvăluie rolul pe care femeia îl joacă într-o relaţie şi nevoia - deşi de multe ori necomunicată sau comunicată incorect - bărbatului de a se baza pe compania şi sprijinul femeii.
When the Day Breaks de Wendy Tilby şi Amanda Forbis propune o explorare a felului în care oraşul conectează oamenii care, invariabil şi inexplicabil, îşi lasă o amprentă asupra vieţii celor din jur.
Povestea este, în aparenţă, simplă: un cocoş şi un porc iau micul dejun în apartamente separate, dar amândoi ies la magazinul alimentar. Odată ajunşi acolo, se ciocnesc, cocoşul scapă punga cu lămâi, una dintre ele căzând pe scurgere. În timp ce porcul intră în magazin vizibil afectat de cele petrecute, purtând parcă în spate vina unor fapte de neiertat, cocoşul se întoarce şi este lovit de o maşină, eveniment pe care porcul îl vede şi care îl face să se simtă, din nou, angoasat.
Animaţia arată multitudinea de personaje care trăiesc în paralel, adesea în acelaşi fel, în timp ce surprinde modul în care ele par să se afecteze / influenţeze reciproc. Aşadar, deşi nimeni nu pare să aibă vreo relaţie cu cei din jur, toţi sunt afectaţi de existenţa celorlalţi. Sau poate existenţa noastră e doar o prelungire a existenţei celorlalţi.
Cred că o astfel de situaţie existenţială este interesant de discutat, dar nu este chiar atât de interesantă de privit (cel puţin dacă este localizată în lumea animalelor) şi din acest motiv pare destul de lentă. Poate că regizoarea a ales să dea viaţă acestor idei folosind personaje animale pentru a realiza o metaforă (de tipul Fermei animalelor), însă mi-ar fi plăcut mai mult să văd oameni, oricum ar fi fost ei portretizaţi.
Una peste alta, scurtmetrajul When the Day Breaks m-a făcut să simt fragilitatea cotidianului. Conexiunile invizibile, aleatorii, care leagă solitudinile noastre individuale. Fiecare tip de singurătate este altfel şi fiecare oferă o perspectivă diferită asupra vieţii. Şi cadrul pentru toate acestea este oraşul care ne planifică traiectoriile. În ciuda celor câteva minusuri menţionate anterior, această poezie urbană mi-a plăcut.
În The Hat de Michèle Cournoyer, o tânără lucrează ca dansatoare într-un bar. Îşi aminteşte un incident din copilărie în care a fost abuzată fizic de un vizitator de sex masculin, această călătorie interioară aducând la suprafaţă amintiri dureroase, inclusiv imaginea obsesivă a unei pălării. Desenele realizate în cerneală neagră curg într-o succesiune de metamorfoze tulburătoare şi izbitoare. Michèle Cournoyer invită publicul să ia parte (şi mai apoi să empatizeze) la durerea unei femei al cărei corp a fost expus şi al cărui suflet va rămâne întotdeauna pătat de urmele acestui viol. The Hat este, aşadar, o experienţă dură, viscerală, iar filmul este unul care te lasă fără cuvinte, dar cu lacrimi şi un strigăt de durere pe care le ţii ascunse.
Este de spus faptul că, deşi acest film e scurt şi este o animaţie, el abordează un subiect incomod, dur de la început şi până la sfârşit şi nu se adresează copiilor. Uneori, animaţiile sunt pentru adulţi, nu-i aşa? Subiectul este abuzul asupra copiilor, filmul conţinând imagini foarte explicite care se mişcă între memorie şi prezent într-un mod care se estompează reciproc şi le conectează. Este uneori foarte grafic, iar în ceea ce priveşte starea de disconfort a spectatorului, reuşeşte să o inducă, dar niciodată doar de dragul producerii unui şoc, ci mai degrabă pentru a sensibiliza. Povestea este foarte bine spusă şi foarte inteligent animată, dar este, într-adevăr, un film deranjant şi greu de urmărit.
The Angry Man de Anita Killi este un film despre secrete care nu ar trebui să fie secrete. Despre copiii care nu trăiesc în siguranţă în propriile case. Despre violenţa domestică. Aceşti copii speriaţi se simt uitaţi şi adesea se învinovăţesc pentru dificultăţile de acasă. În acest film, tatăl o bate pe mama băiatului, cel mic fiind martor la cele întâmplate. A vedea cum fiinţa cea mai dragă este maltratată poate face, la nivel inconştient, mult mai mult rău decât ne dăm seama. Adesea, copiii martori la astfel de evenimente dau vina pe ei înşişi şi simt o responsabilitate apăsătoare pentru ceea ce se întâmplă în casă, căci cred că acest lucru se întâmplă doar în propria familie şi, astfel, nu îndrăznesc să vorbească despre asta cu cei din jur.
The Angry Man oferă o perspectivă tulburătoare asupra violenţei domestice, în care micul Boj încearcă să facă faţă afectelor unui tată volatil din punct de vedere emoţional şi violent din punct de vedere fizic. Filmul se concentrează pe zona gri a situaţiei la fel de mult ca pe realitatea coşmarului violenţei. Boj însuşi îl diferenţiază pe tatăl său de fiara pe care o numeşte Angry Man, ca două fiinţe diferite, distincte, descriindu-şi tatăl ca un om cu probleme care se luptă să se descurce cu emoţiile sale. Filmul nu oferă scuze pentru violenţa în familie, dar o arată în toată complexitatea ei, tatăl fiind de asemenea prezentat ca victimă a propriei condiţii mentale. În mod similar, mama şi fiul sunt descrişi ca având o iubire profundă pentru el, chiar dacă trăiesc cu teamă constantă.
The Angry Man trage un semnal de alarmă, adoptând o abordare foarte personală a problemei, fiind foarte direct, raportând totul la perspectiva copilului. Secretele trebuie cunoscute şi adulţii trebuie să se asigure că nimeni nu trăieşte în frică şi teroare constantă acasă. Realitatea dură este că violenţa domestică se găseşte peste tot. Fiind o poveste atât de sinceră şi brutală, reuşeşte să lovească adânc în centrul nervos al sufletului.
Evitând complet melodrama şi clişeele, nu este surprinzător faptul că The Angry Man a primit o apreciere universală şi a câştigat o mulţime de premii. Deşi poate nu este plăcut de văzut şi uşor de urmărit, este un film care aduce multă informaţie dintr-o perspectivă mai puţin cunoscută, fiind totodată şi unul emoţionant, pe care toată lumea ar trebui să facă efortul să îl vadă.