Pentru că primul scurtmetraj din această mini-serie, Migrants / Migranţi exact despre asta vorbeşte. Regizorii Hugo Caby, Antoine Dupriez, Aubin Kubiak, Lucas Lermytte şi Zoé Devise se folosesc de nişte urşi polari din lână, mamă şi pui, care din cauza topirii gheţarilor ajung într-o pădure, pentru a crea o parabolă inocentă despre emigrare şi cum sunt percepuţi cei nevoiţi să îşi părăsească ţara de societatea în care ajung. Puiul de urs este curios şi prietenos când se întâlneşte cu urşii bruni, însă aceştia sunt ostili şi recurg la abuz fizic. Depăşiţi numeric, ursoaica şi puiul sunt constrânşi să fugă, şi descoperă că nu sunt singurii din ţinutul polar care ajung pe acele meleaguri. Departamentul de poliţie al urşilor bruni se ocupă constant cu capturarea intruşilor şi expedierea lor spre alte tărâmuri. Din cauza materialului din care e creat, puiul intră la apă şi rămâne fără vlagă pe ţărmul nisipos, fiind cules de un om şi devenind astfel doar o viitoare jucărie în mâna unui copil.
Continuând cu aceeaşi temă, într-o notă chiar mai subtilă, Un caillou dans la chaussure / O piatră în pantof de Eric Montchaud spune, cu ajutorul unor figurine din ipsos, povestea unei broscuţe, cel mai nou coleg de clasă care, din cauza diferenţelor de limbă şi cultură, este ţinta batjocurilor din partea celorlalţi elevi. Cam ca Wanda din spectacolul omonim al lui Radu Apostol. Venită dintr-o lume în care creaturi uriaşe cu cap piramidal guvernează şi ard totul cu reflectoarele lor, traumele nu o părăsesc - fiind piatra mereu prezentă în pantof - şi are dificultăţi în a trece pe lângă felinare, dificultăţi ce par absurde pentru copiii din societatea liniştită. Dar traiul într-un loc în care scapă cine poate şi trebuie să te descurci singur i-a adus şi avantaje: protagonistul este îndemânatic şi bun la improvizat. Astfel reuşeşte să se integreze încetul cu încetul, hotărât să îi ajute pe cei aflaţi într-o situaţie asemănătoare să facă acelaşi lucru. Diferenţa tematică dintre scurtmetrajul precedent şi acesta este că primul arată perspectiva adulţilor asupra emigranţilor, pe când acesta o arată pe cea a copiilor, care devin mai toleranţi cu timpul, semn că o minte tânără este mai predispusă la schimbări.
Când auzi / citeşti titlul Comment j'ai vaincu ma peur des humains / Cum mi-am învins frica faţă de oameni, te gândeşti că se referă la un personaj uman cu anxietate sau altă afecţiune de tipul acesta. Firul narativ este neaşteptat, însă, Dedalia este un păianjen ce se împrieteneşte din cauza singurătăţii cu o musculiţă pe nume Ykari (observ că prieteniile ieşite din comun sunt un alt leitmotiv al animaţiilor pentru copii). Referinţa la Scufiţa Roşie şi dialogul inspirat de aceasta este, de asemenea, inopinată, la fel ca dorinţa celor două prietene de a ajunge la New York, amânată de frica de oameni a păianjenului. Însă când aproape sfârşeşte mâncată de un porumbel, frica Dedaliei este vindecată, realizând că nu ar putea trăi cu regretul că visul ei şi al lui Ykari nu a fost îndeplinit dintr-o cauză atât de stupidă. Un scurtmetraj care îndeamnă tânăra audienţă să îşi urmărească obiectivele în ciuda limitărilor proprii sau impuse de ceilalţi.
Pe ritmuri de muzică medievală se desfăşoară Bâzdâbocul / Jabberwocky, un foarte scurt film animat în tuşe de alb şi negru şi stropi de cerneală, inspirat de poezia omonimă al lui Lewis Carroll şi tradus în română de Nina Cassian. Dacă nu eşti familiarizat cu poezia absurdă, ai putea crede, la fel ca mine, că această operă literară este prea plină de arhaisme pentru a-i găsi sensul. Animaţia lui Sjaak Rood facilitează înţelegerea versurilor din fundal, care se dovedesc a fi alcătuite din cuvinte inventate, iar povestea se desprinde din ele şi din imagini şi astfel aflăm de basmul unui erou precum Harap-Alb care înfrânge zmeul cel rău, adică monstruoasa creatură din titlu.
Ultima animaţie, Old Mother Snow, poate fi considerată o reinterpretare a poveştii clasice pentru copii, Fata babei şi fata moşneagului de Ion Creangă (asta dacă regizorii Celia Tisserant şi Arnaud Demuynck au auzit vreodată de ea). Principiul este acelaşi. Zâna Anotimpurilor din titlul scurtmetrajului este Sfânta Vineri din poveste, care recompensează fetele ce ajung la ea în funcţie de generozitatea, dedicarea şi munca lor. Voioşica şi Bosumflica sunt două surori crescute de o mamă singură ce e tăietoare de lemne. Ne putem da seama doar după numele lor care e personajul pozitiv şi care e personajul negativ. După ce este păcălită de sora ei mai mare care îşi asumă meritele pentru munca ei, Voioşica este trimisă de mamă din nou în pădure după lemne. Acolo întâlneşte un şoricel galben, pe care îl urmăreşte până ajunge la o groapă, asemeni lui Alice din Alice în Ţara Minunilor (că tot l-am menţionat pe Lewis Carroll). Aşa o întâlneşte pe bătrâna care îi oferă o traistă cu de toate, sau cum ar zice cei de la Creative Monkeyz, un "dietătetor". Invidioasă, sora cea mare reconstituie drumul ei, însă nu se alege decât cu o căciulă plină de funingine. Astfel realizează că atitudinea ei nu e potrivită şi reuşeşte să se schimbe (ce bine ar fi dacă şi în realitate s-ar schimba oamenii în bine aşa uşor!).