Au urmat apoi câteva conversaţii... Conversations with a whale se auto-caracterizează ca fiind "o scrisoare de dragoste către artişti, arta lor şi publicul ei" şi este dedicat de Anna Samo tuturor prietenilor ei "care dansează cu demonii lor şi vorbesc cu balenele lor". Este interesantă această perspectivă, însă, pentru mine, a fost mai mult o lecţie despre procesul creării artei şi despre respingere. Fericirea care o copleşeşte pe regizoare odată cu terminarea unui film se estompează treptat atunci când începe procesul de înscriere a acestuia la festivalurile de film. Cu fiecare respingere, frustrarea creşte, iar animatoarea începe să se îndoiască de propriul talent şi de calitatea operei sale. În aproximativ nouă minute, Anna Samo reuşeşte să dea viaţă tuturor întâlnirilor sale cu dificultăţile care apar atât în procesul de promovare al proiectelor sale, cât şi în însuşi procesul său creativ. Revenind la rădăcina propriei sale experienţe dureroase, regizoarea se (şi ne) întreabă de ce punem uneori necesitatea recunoaşterii unei opere înaintea lucrării în sine. "De ce fac filme? Este succesul cel la care tânjesc şi de care depind? Are cineva nevoie de ceea ce fac eu? Şi dacă nimeni nu are nevoie de film, mai am dreptul să-l fac?". Toate aceste semne de întrebare sunt şi nu sunt justificate. O respingere din partea unui festival indică faptul că faci ceva greşit? Este această respingere un eşec sau o lecţie? Ar trebui ca artiştii să nu mai facă ceea ce fac din lipsă de recunoaştere? După cum dovedeşte animaţia, cu toţii avem nevoie de o balenă pentru a înota alături de noi şi pentru a ne şopti cuvinte încurajatoare. Dar de ce nu am putea noi înşine să fim această balenă? Suntem noi, oare, proprii noştri sabotori?
În acest scurtmetraj, alter ego-ul animat al Annei Samon - balena, are un aspect fermecător şi reaminteşte de romanul Micul prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry prin câteva elemente esenţiale, precum coroana, pelerina, întrebările esenţiale referitoare la propria existenţă, dar şi o mică plantă pe care o îngrijeşte cu dragoste. Nu este un trandafir, însă pare a fi un arbore al încurajării, după cum se dovedeşte. Subiectul filmului tratează, la urma urmei, o traumă comună prin care trec toţi artiştii la finalizarea proiectelor lor.
Our little pond (r. Namiko Ishidate) ne confruntă, prin intermediul unor metafore excelent gândite şi animate, cu o realitate pe care tindem s-o uităm, dar cu care ne întâlnim la tot pasul - oamenii diferiţi, care pozează în ceea ce nu sunt. Şi nu, nu mă refer la aceia care sunt impostori în propriile vieţi, ci la acele victime care păstrează pacea şi armonia în jurul lor, deşi lumea lor lăuntrică se năruie puţin câte puţin cu fiecare minciună. Sunt acei oameni care nu-i mint pe ceilalţi, ci se mint pe ei înşişi că totul este bine. Protagonista spune că e "singura care nu poate trăi fără un rezervor de oxigen în lumea subacvatică". Să fie ea un exponent al diversităţii? Să fie ea cea care menţine, de fapt, echilibrul în acea lume? Mai mult, ea pretinde că o fată egoistă sau prietenii cu familii complicate nu o afectează deloc.
În esenţa sa, pe lângă o emoţionantă poveste animată, scurtmetrajul pare să-şi propună să chestioneze capacitatea umană de a ne păsa de cei din jur. De ce protagonista spune că nu este afectată de ceea ce se întâmplă în jurul ei? Pentru că îi pasă şi astfel, devine vulnerabilă sau pentru că, într-adevăr, nu-i pasă? Cred că răspunsul ar fi că este altruistă, deoarece nu se gândeşte că ea este centrul lumii sale subacvatice sau că este mai bună sau mai importantă decât ceilalţi. Cred că cea mai bună descriere a acestei lipse uimitoare de egocentrism este modestia, care este calitatea (precum a spus Sf. Augustin) care face îngeri din oameni. Şi de ce este aşa? Pentru că, în viziunea lor, nimeni nu merită mai multă sau mai puţină grijă şi compasiune decât ceilalţi. Şi cred că într-adevăr acest lucru este ceea ce îi deosebeşte cu adevărat pe altruiştii puri de oamenii obişnuiţi. Dar mai cred şi că acest mod de a vedea lumea este accesibil pentru mulţi, poate pentru majoritatea oamenilor, deoarece, la nivel social, dezvoltarea altruismului şi a compasiunii se produce (sau, mai degrabă, s-ar putea produce, pentru că "instrumentele" necesare există) deja peste tot în lume.
Selection Process al Carlei Pereira este animaţia care foloseşte o multitudine de mijloace artistice pentru a explora o situaţie realistă, dar clişeică - un interviu de angajare. Prin simplitatea poveştii şi prin frumoasa limbă spaniolă în care se desfăşoară dialogurile, animaţia funcţionează ca o vrajă asupra spectatorilor. Într-un univers paralel, o pisică merge la un interviu de angajare, abilităţile sale fiind evaluate, în mod paradoxal, de nişte şoareci. Întrebările care îi sunt adresate sunt absurde, întrucât nu au legătură cu postul pe care pisica vrea să-l obţină (întrebări de tipul "Numeşte cinci actori din filmele mute"). Pe măsură ce interviul progresează, situaţia devine din ce în ce mai incomodă pentru toţi cei implicaţi, iar pe măsură ce pisica devine din ce în ce mai nervoasă, camera de filmat se apropie din ce în ce mai mult de ea. Pe de altă parte, şoarecii rămân întotdeauna la aceeaşi distanţă; departe şi în siguranţă, conturându-se parcă o atmosferă de ameninţare. Folosind culori foarte vii şi saturate şi amestecându-le cu estetica urâtă şi cu un mediu ciudat şi neplăcut, animaţia generează o oarecare disonanţă cognitivă în privitor, obligându-l pe acesta să dea piept cu emoţii contradictorii şi forţându-l să-şi pună la îndoială sau să-şi reformuleze propriile convingeri.
HomeBird (r. Ewa Smyk) vorbeşte despre dor. Despre acei oameni plecaţi care se întorc doar cu gândul acasă. Luptându-se să ajungă într-un oraş mare, o tânără artistă se găseşte retrăgându-se în amintirile în nuanţe de trandafir ale satului pe care l-a lăsat în urmă, după ce se confruntă cu eşecul. Prezenţa dorului de casă, de îmbrăţişările mamei, de imaginile copilăriei, de un câmp cu maci, este semnul unui suflet viu. Oamenii care nu au dor de nimic şi de nimeni, fie sunt centraţi în sinele lor şi s-au detaşat de tot şi de toate, fie au sufletul împietrit şi incapabil să mai simtă ceva. Dorul, atunci când apare, este semnul unui suflet viu, semnul unui suflet care simte, care aspiră să se dezvolte. Este dificil de descris minunea cinematografică HomeBird a lui Ewei Smyk, un scurtmetraj animat de 10 minute care spune povestea unei tinere artiste care râvneşte la inspiraţia din oraşul său natal. Călătoria fetei devine propria noastră călătorie datorită scenariului simplu, dar plin de viaţă, realizat cu tandreţe de Ralph Mathers şi regizoarea Ewa Smyk.
Ewa Smyk redă minunat amintirile vieţii din sat şi îşi conduce protagonista pe un drum al introspecţiei care se simte la fel de semnificativă atât pentru spectatori, cât şi pentru fata pierdută între schiţe nereuşite şi amintiri.
Sensor ship (r. Jin A Yoon) este, de fapt şi de drept, despre censorship. Ar trebui să fie, oare, arta cenzurată? Dacă cenzurarea acesteia s-ar produce, oare acest fapt nu ar determina inhibarea procesului creator, deci a dezvoltării şi a diversificării artistice? Sensor ship subliniază că în ansamblul ei, arta comportă şi un rol social, fiind o cale de a-i determina pe oameni, în plan individual, să-şi dezvolte creativitatea, iar în plan colectiv să dobândească o diversitate în gândire, prin multitudinea de viziuni prezentate. Dar ce se întâmplă în statele în care diversitatea este un lucru rău, condamnabil? Unde îşi găseşte arta loc în astfel de societăţi? Deşi arta nu are o natură coercitivă, unele regimuri o au. În timp ce arta ilustrează anumite valori, însă nu impune populaţiei însuşirea acestora, cenzura exclude posibilitatea alegerii. Să fie oare animaţia un strigăt de ajutor? Un reminder că încă există state totalitare în care arta nu-şi găseşte locul? Sau doar încă o animaţie drăguţă?
Darwin's notebook (r. Georges Schwitzgebel) spune povestea a trei nativi care au fost răpiţi de colonişti pentru a fi "reeducaţi". Pe de-o parte, sunt învăţaţi alfabetul latin, importanţa matematicii şi a lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, mai mult decât orice, sunt învăţaţi să servească drept forţă de muncă ieftină. Deşi scurtmetrajul se numeşte Caietul lui Darwin, renumitul naturalist englez este un simplu privitor. Georges Schwitzgebel surprinde spectatorul prin inserarea unor momente-cheie din istoria lumii, precum Facerea Lumii a lui Michelangelo, episodul cu Adam şi Eva sau cel cu Arca lui Noe. Scurtmetrajul explorează ideile despre crearea şi evoluţia oamenilor printr-o călătorie rapidă animată, propunând dezbateri dure. Am evoluat cu adevărat sau doar s-a schimbat, în timp, felul în care interacţionăm cu semenii noştri? Fără îndoială, este un scurtmetraj care, în doar câteva minute, reuşeşte să lase spectatorii cu multe întrebări cu răspunsuri dificile.
Fără doar şi poate, teoria evoluţiei lui Darwin a revoluţionat ştiinţa şi concepţia noastră despre lume, dar văzând cum omenirea continuă să se distrugă pe sine şi tot ceea ce o înconjoară, aş tinde să spun că experimentăm un fel de involuţie.
It was only a rock that looked like someone (sau, în original, Era sólo una roca que se parecía a alguien) (r. Matisse González) îi prezintă spectatorilor pe Adam şi Steve, doi astronauţi trimişi în Cosmos cu misiunea de a trimite pe Pământ mostre din spaţiu. Totuşi, în timp, se dovedeşte că adevărata lor misiune este aceea să-şi menţină sănătatea mintală în timp ce halucinaţiile lor capătă încet, încet controlul asupra navei lor spaţiale. Ceea ce e cu adevărat frumos la această animaţie este că poate fi privită atât de copii, cât şi de adulţi. Şi chiar şi de unii şi de alţii în acelaşi timp, pentru a provoca un dialog onest între generaţii despre singurătate şi despre sănătate mintală. În definitiv, astronauţii care vorbesc cu pietre pe care proiectează chipul mamei am putea fi chiar noi, căci singurătatea este una dintre bolile cele mai dificile de tratat. La soledad duele sau, cum spune Pink Martini, La soledad se adueña de toda emoción.