În realitate, spectacolul durează 110 minute înainte de pauză și 115 după. În total, 3 ore și 45 de minute de teatru. Cu pauză de un ceas. Cu tot cu intrarea în Sala I.D. Sârbu, așezare pe scaune și pregătiri, 5 ore, de la 5 la 10, în / de / pentru teatru. În 2021, toamna.
Paradoxal, textele care se pliază cel mai puțin pe întreg sunt mai degrabă cele scrise de Radu Afrim însuși (cu excepția, luminoasă, numită Vampirul și prietenul lui). Dacă în prima parte e rost de pasaje comice (inclusiv o consistentă porție ironic auto-referențială despre teatrul craiovean și cel independent), partea a doua privilegiază lejera privire doar în fragmentul de început, în care inepuizabilul George Albert Costea strălucește, în rol de mireasă purtată pe brațele vânjoase ale ansamblului, în sceno-clipul la șlagărul anilor '60 Vînătorul, cântat de Edmond Deda & Frații Grigoriu.
În rest, un ton grav, neliniștitor, tulburător vizitează chiar și pasajele aparent mai solare (de pildă, Minunatu'-l Oanei Pellea, interpretat de Iulia Lazăr). Punctele de rezistență ale spectacolului (Fragil, cu o Romanița Ionescu ce capturează impecabil duhul terorizat & terorizant al personajului central din proza Simonei Goșu, Ochiuc, cu un Vlad Udrescu de o forță-fragilitate remarcabile, Vampirul și prietenul lui, în care George Albert Costea își completează recitalul serii cu o prestație de aristocrat al lumii de dincolo, Hingherul, climax-ul emoțional al spectacolului, produs de forța uluitoare a duo-ul Alex Calangiu - Claudiu Mihail) împing limitele senzoriale și emoționale ale actorilor și spectatorilor spre zone greu mărturisibile. La ieșirea din sală, simți în fiecare mușchi și oscior ecouri ale grozăviei pe care ai trăit-o.
câine cu om. câine fără om are ceva din drumul prin / spre infern din Apocalypse Now. Infernul singurătății (umane), infernul disponibilității (canine) sfârșind însângerată. Poate că e un diagnostic prea dur, poate alți spectatori au văzut altfel.
Nu e deloc un spectacol comod. Nici de privit, nici de jucat. Nu atât scenografia (Irina Moscu), discretă & justă, nici proiecțiile video sau animația (Cristian Niculescu), nici măcar pregnantul univers sonor (regizorul, desigur) induc senzațiile de mai sus. E vorba, în prima rând, de text (stilul de a dramatiza al lui Afrim privilegiază enorm cuvintele, din nuvela originală, aproape nimic nu se taie, totul se rostește) și, desigur, de interpretarea actoricească. Cândva fragil, Afrim e, în acest caz, neobișnuit de brutal.
Oricât de puternice imaginile cu câinii de la adăpostul craiovean îmbrățișând actorii în fotografii proiectat pe peretele alb din adâncul spațiului de joc în debutul spectacolului, oricât de impresionantă cadența pașilor bătrânului câine ce amușinează lumina în episodul final, nimic nu egalează duritatea vorbelor, semnificația tăcerilor, caracterul intens abraziv al gesturilor (coregrafia: Flavia Giurgiu) și vocilor actorilor.
E toamnă, e neobișnuit de frig, vin ploile, urmează iarna. Buha și doamna ei ne dau târcoale. De frică, le predăm câinii, arvună pentru amânarea sfârșitului.
