Explorând relația cu figura cea mai importantă pentru devenirea umană, aceea cu MAMA, privind-o dincolo de stereotipuri și de la cea mai mică distanță cu putință, spectacolul impresionează de la prima replică rostită la microfon, care semnalează intrarea bruscă într-un teritoriu guvernat de trăiri intense, pe care nicio barieră nu le poate opri. Nu întâmplător, în prima secvență, FIICA i se adresează unei MAME care nu îi poate răspunde, dar care, după cum și medicii o încurajează să spere, ar putea s-o audă. Creierul e un adevărat mister este o afirmație care nu se referă doar la faptul că boala poate deregla funcția acestui organ în moduri încă neînțelese de medicină, ci și la extraordinara sa capacitate de a reflecta lumea într-un mod unic, care îi dă șansa fiecărui om să se conecteze la un altul într-un fel propriu, irepetabil. Misterul creierului uman este cel care poate explica atât nevoia unei femei care nu a avut copii să caute, printr-un anunț la ziar, un copil adult, cât și răspunsul pe care îl primește imediat de la copilul, acum adult, care a crescut fără mamă.
Deși relația dintre MAMĂ și FIICĂ iese din limitele biologicului, ea nu este mai puțin intensă, dimpotrivă, pentru că se încarcă, treptat, cu o funcție reparatorie, umplând prăpastia afectivă care există în fiecare dintre cele două personaje. Într-un univers mercantil, relația cea mai profundă dintre toate, aceea dintre o mamă și copilul ei, devine ea însăși obiect tranzacționat, însă nevoia de afecțiune care a pus în mișcare mecanismul tranzacției este cea care va da, până la urmă, consistență și sens relației nou create. Textul Martei Barceló lărgește semnificația acestei relații, îmbogățind-o cu o situație în care baza ei este exclusiv una contractuală, fără însă a-i refuza accederea cu drepturi depline în spațiul legăturilor fundamentale, acelea dintre părinți și copii.
Dincolo de stereotipul pe care îl demontează, referitor la ceea ce este, în mod natural, această relație, autoarea piesei îl pune în discuție și pe cel despre femeile care nu au copii, cărora societatea le rezervă, în cazul în care și-l asumă, prin adopție, un rol secundar de mame, căci prim-planul le aparține exclusiv mamelor biologice. Ce le aduce pe Amparo și pe Esperanza laolaltă este un contract, dar ceea ce le face să rămână alături este dincolo de orice obligație legală sau morală, pentru că ele două s-au ales una pe alta. A avea MAMĂ și a avea o FIICĂ sunt, în această piesă, alegeri făcute în cunoștință de cauză, deci sunt cu atât mai solide.
Dar nu planul ideatic al piesei îi tulbură pe spectatori, stârnindu-le cele mai puternice trăiri, ci adâncimea afectivă la care ajung, printr-un joc impecabil, ambele actrițe. Cele mai simple acțiuni - masa luată împreună, sărbătorirea unei zile de naștere sau împărtășirea unei rețete - sunt evenimente de rangul întâi pentru două femei care nu au avut niciodată ocazia să le experimenteze în / cu familiile lor. Fiecare gest al lor poartă încărcătura unei emoții pe care o transmit la intensitate maximă în public. Diana Văcaru-Lazăr și Cendana Trifan se simt perfect una pe cealaltă, vin cu tot sufletul una în întimpinarea celeilalte, cu aceeași sete de a primi și de a dărui grijă, atenție, și, mai presus de toate, dragoste. Dragostea aceea care ține universul laolaltă, vindecând toate rănile pe care până atunci le-au ascuns în detașare ironică (FIICA) sau în rutina casnică (MAMA). Copleșitor în jocul celor două actrițe este faptul că schimbul lor de energie, pe care aproape că ai putea să pui mâna dacă ai fi pe scenă, lângă ele, ia forma câte unei atingeri abia sesizabile, câte unei priviri învăluitoare sau unui fel special de a rosti un anume cuvânt. Iar cuvântul rostit cel mai des, dintr-o stare mereu diferită, alimentată însă mereu de aceeași energie dezlănțuită a copilului care poate, în sfârșit, să i se adreseze cuiva în acest fel, este, desigur MAMA. Dacă din tot spectacolul nu ar rămâne decât felul în care Cendana Trifan spune acest cuvânt de-a lungul unei ore și jumătate, mesajul piesei ar rămâne intact. Iar duioșia profundă pe care o imprimă Diana Văcaru-Lazăr răspunsului FIICA MEA topește în sine toată iubirea adunată în inima femeii care a tânjit mereu să fie mamă.
Într-un spectacol în care aerul însuși vibrează de emoție, nu e nimic emfatic, nimic redundant, nimic strident. De la decor, la jocul scenic, de la recuzita, în care buchetul de trandafiri roșii este contrapunctul cromatic necesar, la podeaua ce pare un luciu de apă pe care pășesc miraculos personajele, ca niște ființe alcătuite doar din lumină, totul este echilibrat, atent măsurat, ca niciun element să nu tulbure sensurile și să nu distragă atenția de la conținutul interior atât de bogat și atât de prețios. Simplitatea atent gândită de regizoarea Mariana Cămărășan transformă cel mai natural lucru din lume, relația unui copil cu mama sa, în ceva excepțional, care se celebrează cu fiecare respirație și despre care trebuie să se vorbească, măcar din când în când, la microfon, sub reflectoare, pentru că nu are egal pe lume.
Spectacolul Mamă îți face inima bucăți și o realcătuiește așa cum numai teatrul adevărat o poate face, arătându-ți o familie a dracului de faină, cu o mamă, o fiică și, la final, o nepoată, pe care nu sângele le leagă, ci altceva, mult mai înalt și mult mai curând, într-o mișcare de du-te-vino, pe un leagăn imaginar împins de brațe care sunt cel mai primitor, mai cald și mai ocrotitor cuib din lume.