Semnalul de alarmă pe care-l trage scurtmetrajul pare a fi mai actual ca niciodată, dată fiind tragedia prin care trece acum întreaga omenire. În situaţiile de criză, atunci când un dezastru loveşte un stat sau o mare parte a omenirii, bogaţii se îmbogăţesc şi mai mult, pe când săracii ajung să fie tot mai săraci şi tot mai mulţi. Şi dacă totuşi ar veni o furtună să spele tot ceea ce numim "bogăţie"? Am rămâne doar cu noi înşine. Ne-am mai considera atunci înstăriţi? De ce nu ne putem gândi şi la o împlinire spirituală, o bogăţie de gânduri, sentimente, idei, experienţe acumulate de-a lungul vieţii? De ce ne axăm strict pe partea materială pe care oricum o vom pierde, mai devreme sau mai târziu? De ce nu înţelegem că, probabil, imigranţii au o mai mare cuprindere a lumii în care trăim şi, deci, o mai mare avuţie în plan spiritual? Când am uitat să privim lumea prin ochi de copil? Când am început să catalogăm oamenii în funcţie de eticheta socială? Cam la acest gen de întrebări îi invită Miramare pe spectatori să reflecteze.
I-a urmat scurtmetrajul Blue Red al Danielei Krajcova care este, înainte de orice altceva, o poveste de familie care transcende timpul prezent şi alternează prezent şi trecut. O femeie îl are în grijă pe tatăl său vârstnic. Camera în care se găsesc cei doi este împărţită prin intermediul a două culori - roşu şi albastru -, partea albastră revenindu-i fetei, iar cea roşie, bătrânului. Pe măsură ce fiica trece graniţa în spaţiul roşu, aceasta îi evocă fragmente din amintiri din copilărie. Prânzul în familie, jocurile cu tatăl său, îmbrăţişările sale sunt doar câteva dintre ele. Totodată, ea rememorează şi momentele mai puţin plăcute când era certată sau ignorată de cel care acum se află în fotoliu cu un baston alături.
Înţelegem pe parcurs că roşul reprezintă emoţii pozitive, amintiri de când femeia era mică, în timp ce albastrul reprezintă un viitor în care se regăseşte singură şi se întreabă care ar fi sensul vieţii dacă tatăl ei n-ar mai exista.
Deşi emoţionantă şi bine gândită, deşi interesant de văzut din afară această relaţie tată-fiică şi apoi de disecat la rece, animaţia nu surprinde în mod extraordinar. În schimb, povestea reuşeşte să compenseze acest lucru, oferindu-i spectatorului câteva mistere de elucidat. Oare cât timp mai am alături de tatăl meu? Oare l-am judecat prea dur în copilărie? Oare relaţia noastră s-a stricat din cauza greşelilor mele din copilărie sau ale lui? Oare mai am timp să mai repar ceva?
În linii mari, scurtmetrajul care a urmat, Egg (r. Martina Scarpelli) este un film de animaţie despre o femeie care trebuie să mănânce un ou, dar nu vrea. Totuşi, dacă trecem de stratul superficial, observăm că filmul plonjează în teme mai puţin abordate, precum anxietatea şi dorinţa de control (ori de a controla, ori de a fi controlat, după caz). Este o poveste despre preluarea controlului asupra a ceva de care ţi-e frică, experimentarea eşecului şi începerea de la zero din nou şi din nou până la obţinerea unei victorii.
Regizoarea Martina Scarpelli insinuează pe tot parcursul filmului o relaţie între spectator şi protagonist pentru a oferi o imagine vie a călătoriei mentale a personajului principal. Cum anume? Prin simboluri. Gâtul lung al protagonistei duce cu gândul la lăcomie, atingerea nestăvilită a oului, fără însă a-l mânca, trimite la vechea credinţă a antichităţii că mâncarea aduce plăcere prin atingere şi nu prin gust, cubul ca spaţiu claustrant, ca temniţă a spiritului, iar corpul ca simbol viu al universului, toată această juxtapunere de simboluri conferă poveştii din spatele animaţiei veridicitate, spectatorului fiindu-i simplu să-şi sacrifice nevoia de realism şi să se implice în film, conectându-se cel puţin la nivel inconştient cu propriile frici.
Finalul este, în orice caz, unul optimist. Fiecare poate, cu efort şi voinţă, să înveţe că eşecurile nu sunt definitive, că echilibrul, măsura şi cumpătarea sunt esenţiale. Şi că eşecurile îl învaţă pe individ iertarea, un element-cheie în relaţia cu propria persoană (dar şi cu cei din jur, aş adăuga eu).
Sleepincord, în schimb, îi invită pe spectatori să-i dea mâna regizoarei şi să se lase purtaţi într-o călătorie unică, surprinzătoare şi tulburătoare, prin mai multe lumi - atât reale, cât şi fantastice. Regizoarea Marta Pajek abordează o serie de subiecte şi oferă spectatorilor libertate deplină în interpretarea evenimentelor şi a relaţiilor prezentate în film. Unul dintre subiectele alese de regizoare este legătura dintre somn şi realitatea spirituală, bazată pe repetarea mecanică a ritualurilor zilnice din lumea corporală, fizică.
Zgomotul vântului şi muzica ambientală de Wojciech Lemański deschid filmul întunecat şi metaforic. La început, mai multe femei plâng - atât la figurat, cât şi la propriu - în desişul imaginilor şi emoţiilor din film.
Acţiunile "ritualice" asupra unei eroine adormite - anume hrănirea, îmbrăcarea şi punerea ei în braţele unui bărbat - pot simboliza inerţia atitudinilor unor femei faţă de viaţă, atitudini învăţate încă din frageda copilărie. Cu toate acestea, cred că ar fi nedrept să reducem filmul multi-dimensional al lui Pajek la un slogan feminist fără echivoc. Prin urmare, este mai rezonabil să interpretăm aceste scene ca un simbol al separării lumilor - cea fizică de cea spirituală. Acest lucru este evident mai ales în scena jocului de şah între cele două lumi, cea conştientă şi cea inconştientă. În ultima scenă, cea a somnului, înţelegem dualitatea femeii care adoarme - o persoană vie care înţelege realitatea din jurul său, care, odată cu somnul, pare să se reîntoarcă în cochilia tărâmului spiritual, păstrând conştient o relaţie între cele două.
Într-un stil oarecum copilăresc, filmul este construit monocromatic, completat doar de câteva accente colorate ale lumii. Muzica joacă un rol semnificativ în acest scurtmetraj, oferindu-i o oarecare teatralitate, o atmosferă tulburătoare şi, astfel, îi încurajează pe spectatori să pătrundă în lumea misterioasă a Sleepincord.
M-a impresionat profund stilul cinematografic al acestei regizoare, căci pare modelat atât de cunoştinţe din varii domenii - arte, design grafic, teatru, psihologie, spiritualitate - cât şi din propriile experienţe umane.
Michelle şi Uri Kranot descriu filmul lor How long not long ca "O călătorie vizuală care ne provoacă să ne gândim la o apartenenţă universală care nu se limitează la un oraş, regiune sau graniţă naţională într-o epocă în care xenofobia, naţionalismul şi intoleranţa sunt omniprezente".
O primă întrebare, rezonabilă, de altfel, ar fi "cum ar putea fi comprimat un asemenea mesaj într-un scurtmetraj de aproximativ şase minute?". Ei bine, în această putere de transmitere a mesajului rezidă frumuseţea acestei animaţii. Pe de-o parte documentar, pe de alta film de artă, acest scurtmetraj este o perlă preţioasă, capabilă să mişte orice spectator. Filmul nu are dialog, nu are personaje şi nici o naraţiune clară. Singurul element aparţinând unui univers sonor este discursul lui Martin Luther King Jr. în Montgomery, Alabama, din 25 martie 1963.
Pe măsură ce secvenţele se derulează şi auzim întrebarea "Cât timp vor orbi prejudecăţile viziunile oamenilor?", vedem marşul Ku Klux Klan şi apoi o femeie pregătită să fie arsă pe rug. Acest discurs şi această întrebare sunt originea titlului filmului, aşa cum Dr. King proclamă: "Cât timp? Nu mult". Odată ce primim această asigurare "nu mult", vedem un bărbat care pune mâna pe umărul altui bărbat care pledează din genunchi. Acelaşi mesaj pe care-l auzim în discursul lui Martin Luther pare să vină şi din filmul celor două regizoare, Michelle şi Uri Kranot. Curând, noi, ca societate, nu vom mai fi orbiţi de prejudecăţi şi vom învăţa acceptarea. Când? Mai e mult până departe? A trecut un an lung. A fost un an dificil, mai ales ţinând cont de situaţia pandemică actuală. Cu toate acestea, ca de obicei, arta poate uşura povara din sufletele şi minţile oamenilor, dacă i se permite.
Imaginile filmului sunt spectaculoase în mod individual, dar împreună cu muzica (aparţinându-i lui Uri Kranot), filmul devine şi mai puternic. Această "simfonie" începe cu doar câteva instrumente, apoi progresează pentru a deveni o întreagă orchestră. Este minunat ceea ce Michelle şi Uri Ktanot reuşesc să facă, acest tandem imagini-muzică, deoarece, ca spectator, simţi crescendo-ul mesajului că toţi suntem părţi ale acestei lumi în care trăim şi că luptele noastre nu sunt sau nu ar trebui să fie niciodată individuale.
Filmul se încheie cu o scenă tristă: a unui urs topindu-se într-un ocean, un cronometru din care s-a scurs timpul, apoi o multitudine de chipuri şi priviri triste. Există, deci, câteva lucruri în lume care nu mai au timp. Să fie oare gheţarii din cauza încălzirii globale? Să fie oare acceptarea de sine şi a celor din jur? Să fie oare luptele individuale şi colective? Răspunsurile cred că trebuie să ni le dăm fiecare nouă înşine, ţinând seamă că, orice luptă ar fi de dus, nu va dura mult dacă ne vom fi aproape unii altora.
Ceea ce a urmat a fost cu adevărat neaşteptat. În ansamblu, City Paradise este un film ciudat care se referă mai mult la animaţie decât la orice altceva. Sigur, există un fir narativ, dar este destul de vag şi greu de urmărit, deoarece povestea este una suprarealistă.
O fată japoneză ajunge la Londra. Odată ajunsă acolo, totul devine din ce în ce mai ciudat, reperele spaţio-temporale se pierd, iar spectatorul simte confuzia stăruitoare asemenea protagonistei din film. Ea îşi propune să meargă la lecţii de scufundări şi, din neatenţie şi grabă, se loveşte la cap de marginea piscinei şi cade în ea. Prin acest accident, ajunge într-un tărâm fantastic subacvatic, pe care decide să-l investigheze.
Stilul de animaţie este interesant - o combinaţie de live action şi animaţie. În multe scene, chipurile oamenilor şi fundalurile sunt digitalizate.
Ceea ce mi-a plăcut în mod special la acest film (lăsând la o parte animaţia stranie) este umorul subtil pe care l-am regăsit în încercările fetei de a învăţa limba engleză. Ironia rezidă în cuvintele despre vremea rea din Marea Britanie, pe care fata le reproduce în timp ce priveşte ploaia scurgându-se pe geam.
Deşi nu e uşor de pus în cuvinte o astfel de animaţie, cred că există elemente surprinzătoare în tot ceea ce este nou şi există frumuseţe în ceea ce este străin. Iar City Paradise este filmul perfect pentru a proba acest lucru.
Din universuri fantastice, animaţiile ne poartă într-o călătorie în trecut. În urmă cu 30 de ani, în Coreea, atât mamele singure, cât şi copiii lor erau stigmatizaţi, arătaţi cu degetul şi excluşi din diferite grupuri.
Regizoarea sud-coreeană aduce, prin scurtmetrajul său Tiger and Ox, un omagiu mamei sale. Prin munca sa, ea vorbeşte cu onestitate despre relaţia ei cu mama sa dominantă, punând în lumină totodată şi câteva realităţi sociale din ţara ei.
Titlul filmului face referire la semnele din zodiacul chinezesc. Astfel, cu umor şi cu animaţii dinamice, Kim Seung-hee prezintă trăsăturile de caracter atribuite mamei, născută sub semnul tigrului şi ale fiicei, născută sub semnul boului. În timp ce mama ei este femeia tigru puternică, încrezătoare şi asertivă, fiica se vede ca un bou cumsecade (ironic, ştiu!), docil, umil şi oarecum neîndemânatic.
Dar regizoarea nu se bazează doar pe zodii, ci caută să investigheze cauzele comportamentului mamei sale. Kim îşi descrie mama ca fiind strictă şi îndepărtată, justificând aceste trăsături prin prisma meseriei sale: ca femeie de afaceri independentă, trebuie să muncească din greu pentru a câştiga respectul celorlalţi. Nu îşi permite să arate slăbiciune. Aparent, acest lucru se prelungeşte şi acasă, lucru care are un efect decisiv asupra modului în care se comportă cu fiica ei şi, deci, are un impact major în dezvoltarea fetei.
Ani mai târziu, după ce fiica creşte şi devine ea însăşi o femeie independentă, începe să-şi privească mama cu alţi ochi. Spectatorii sunt puşi faţă în faţă cu cele două puncte de vedere ale aceleiaşi poveşti. Tonul celor două personaje este unul conciliant, ambele părţi părând să posede o anumită vulnerabilitate. Pe de-o parte, fiica simte că circumstanţele sociale în care a crescut şi-au pus amprenta asupra sa, mărturisind că mereu când era întrebată de tatăl ei, ea îi justifica absenţa prin diferite pretexte precum "călătoriile de afaceri". Mama admite că, de-a lungul timpului, din cauza nevoii de a se justifica în permanenţă faţă de lumea exterioară şi de a părea o femeie puternică în lupta împotriva prejudecăţilor, i-a fost dificil să îşi dezvăluie sentimentele.
Întregul film pare a fi un dans al inimilor, un dans în care două corpuri se mişcă diferit unul faţă de celălalt până într-un punct când melodia se schimbă şi, dintr-o dată, fuzionează în cel mai frumos şi emoţionant mod cu putinţă. Dacă inimile unei mame şi fiice n-ar bate la unison, oare ce alte două inimi ar putea?
Dialogul celor două femei pare a fi parte a unor scrisori scrise cu inima larg deschisă, ca o mică părticică dintr-o radiografie a sufletelor care, prin intermediul animaţiei se transformă în poezie pură.
Fără doar şi poate, Tiger and Ox este scurtmetrajul meu favorit de până acum, în parte pentru că (oarecum) mă identific personal cu povestea, căci am crescut luptându-mă să înţeleg comportamentul de femeie-tigru al mamei mele, odată rămasă singură. Destinul m-a făcut destul de norocoasă încât să nu existe în România anilor 2000 un stigmat social pronunţat în ceea ce priveşte divorţul, femeile singure şi copiii fără o figură paternă. Astfel, acest scurtmetraj m-a impresionat profund şi prin forţa cu care a reuşit să transmită diferenţele culturale apelând la o experienţă personală transpusă în animaţii şi la poate cea mai bună armă - curajul de a-şi dezvălui fragilitatea.