După o poveste emoţionantă de familie, a urmat încă una (observ, în ediţia animest 2021, o predilecţie pentru tema familiei şi cea a relaţiilor din cadrul acesteia), însă, de data aceasta, una suprarealistă, The Fourth Wall. Această animaţie experimentală ne poartă în mintea protagonistului- un băieţel de doar câţiva ani- care înţelege într-un mod aparte dinamicile din familie şi normele sociale din jurul său. Inclusiv textul este un element-cheie în decodificarea mesajului, iar un moment emoţionant este cel în care băieţelul spune "Mama spală bine, tata fumează bine, iar eu privesc bine". Portretizarea mamei ca o maşină de spălat, a unui nou născut ieşind din ea şi a tatălui ca un frigider impozant par să sublinieze autoritatea, figura justiţiară a tatălui în acea bucătărie care devine, odată cu derularea animaţiei, căminul şi / sau închisoarea copilăriei. Astfel, înţelegem că băiatul rămâne întotdeauna pasiv la relaţiile din jurul său şi se concentrează mai degrabă pe lumea sa lăuntrică, în timp ce fratele său reuşeşte să evadeze spre o viaţă mai bună, mai puţin tumultoasă. Animaţia pare a fi o invitaţie adresată spectatorilor să privească o relatare a unei traumei din copilărie care nu a fost complet procesată de mintea fragilă a unui copil de câţiva anişori. Tumultul său este sugerat inclusiv de mişcările bruşte ale camerei de filmat, de vârtejul în care sunt prinşi spectatorii. Cu toate că abordează subiecte dure precum violenţa domestică la care copiii rămân martori pasivi, bâlbâiala ca o consecinţă a fricii şi, implicit, a traumelor neexplorate şi nerezolvate, animaţia are şi un pic de umor, brut ce-i drept, dar care conferă parcă o direcţie naturală, fluidă şi ritmică filmului. În orice caz, deşi nu posed "instrumentele" pentru a-mi exprima părerea asupra aspectelor tehnice, cred că felul în care a fost realizată animaţia este unul extraordinară, acordând o atenţie sporită micilor detalii.
Cea de-a treia poveste cu, din şi despre familie din această competiţie a fost Papa Zaza (r. Geraldine Charpentier), în care Fleur relatează despre boala tatălui său, Zaza, care îi schimbă radical viaţa de zi cu zi. Boala capătă noi valenţe arătată prin ochii şi vocea unui copil şi, totodată, observăm o nouă perspectivă asupra unei situaţii comune: aşteptarea întoarcerii tatălui dintr-un spital este dăunătoare şi crucială pentru copiii prea mici pentru a înţelege ce se întâmplă, de fapt. Într-o ironie dramatică plină de tandreţe, tatăl, odată ajuns la spital, aruncă ultimele priviri către copiii săi care par prea tineri pentru a înţelege ce li se întâmplă.
Géraldine Charpentier ne invită rapid în intimitatea fetiţei care povesteşte cum trăieşte această separare de tatăl ei. Candoarea copilăriei se estompează treptat şi lasă loc îngrijorărilor, neînţelegerilor, temerilor, culminând cu dispariţia unei persoane dragi- tatăl răpus de boală.
În cele din urmă, ca şi cum ar fi privit în urmă la propria experienţă, Géraldine Charpentier reuşeşte să menţină toată frumuseţea şi tragedia poveştii sale şi ne transmite emoţii amalgamate, dar puternice. Pe scurt, mai mult decât o poveste de familie, Papa Zaza este un film despre doliu şi despre tăcerile apăsătoare care îl înconjoară şi cu care creştem. Şi, mai important, este o lecţie despre abordarea pierderilor cu care fiecare în parte, în mod inevitabil, ne vom confrunta mai devreme sau mai târziu în viaţă.
Plonjăm apoi rapid în universul unui anume Vadim şi îi observăm... plimbarea. Vadim on a Walk este povestea unui personaj care la un moment dat, decide să-şi părăsească pătratul, zona sa de confort, şi să înfrunte tot necunoscutul pe care lumea îl are de oferit. În drumul său, el trebuie să proceseze, să înţeleagă şi să-şi explice în tandem toată frumuseţea şi toată cruzimea pe care le întâlneşte.
Filmul vorbeşte despre o transformare şi eliberare spirituală a unui personaj prins într-o rutină zilnică plictisitoare şi lipsită de bucurie-un simplu funcţionar de birou (asemenea lui Popriscin din Însemnările unui nebun, de N.V. Gogol). Această fiinţă umană închisă într-o cutie, suferă atacuri de anxietate cauzate de gândul că este nevoit să iasă în lumea care-i este ostilă. (Ce metonimie elocventă pentru omniprezenta stare de spirit din timpul pandemiei - post-stare de urgenţă - pe care oamenii au simţit-o, fără însă a fi capabili să o explice pe larg, cu argumente valide!)
Poate că mulţi dintre noi ne-am putea identifica cu această postură incomodă, cea a omului care visează la o anumită libertate într-un viitor incert (un job care să permită o libertate financiară sau o facultate care să permită o libertate a spiritului ar fi două exemple concrete şi la îndemână), care însă se confruntă şi cu frica bruscă, inexplicabilă că nebunia unei noi lumi îl va înghiţi din nou.
Cu toate acestea, asocierea cu starea de urgenţă din 2020 şi consecinţele sale la nivel mental este mai degrabă una subiectivă, proprie, căci Vadim on a Walk tratează subiecte greu abordabile, precum provocarea părăsirii zonei de confort şi imposibilitatea de a menţine un spirit liber într-o societate civilizată doar la nivel superficial, care altfel, în esenţă, pare a fi adepta selecţiei naturale. Protagonistul Vadim (care aduce puţin a personaj de joc pe computer în ceea ce ţine de aspectul, vocea şi gesturile sale) conchide că "nici măcar părul meu facial nu a crescut în interior", subliniind într-o manieră subtilă cât de ermetic a fost "coconul" în care a fost închis până atunci. În orice caz, de la un punct încolo, ceva se schimbă ireversibil şi simte că trebuie să-şi părăsească adăpostul odată protector, devenit acum sufocant.
Întrebări despre pericolele de dincolo încep să-l macine, această măcinare continuă fiind redată de cadre de tip zoom care se succed rapid, insinuându-i spectatorului o stare angoasantă, alarmantă, de pericol. În afara pătratului, corpul ia diferite forme, parcă testându-şi posibilitatea mişcărilor libere într-un spaţiu liber, deşi geometria pătrată îl urmăreşte în continuare.
La scurt timp, Vadim simte nevoia de a reveni la munca sa pentru a face ceea ce "trebuie". Pare că tocmai această conştiinţă a micii sale importanţe, micul său rol într-un tot unitar este ceea ce îi dă un sens vieţii sale. În final, după multe transformări, Vadim revine la cutia sa formativă, protejat şi sufocat din nou de norme. Cu alte cuvinte, spune stop-joc încercării de a avea un spirit liber.
Un astfel de fir narativ, cu punctele sale culminante şi concluziile amare de final pot fi concepute, cred eu, doar de un artist care nu doar gândeşte, ci şi trăieşte inside and outside of the box, astfel încât să fie capabil să aibă o înţelegere (aproape) deplină a vieţii şi să-şi conducă spectatorii la reflecţii sobre.
În ceea ce ţine de estetica animaţiei, grafica 2D eclectică, întreruptă pe alocuri de imagini asemănătoare colajului, aminteşte de un joc pe computer în care misiunea protagonistului nu este să avanseze spre alte obiective, ci să revină la punctul de plecare. Astfel încât ciclul celor neputincioşi să poată continua aşa cum au decis cei puternici pentru ei.
Acestei călătorii a (re)găsirii sinelui i-a urmat animaţia Cocaine (r. Anna Hynowska), o încercare de a traduce melodia omonimă (Kokaina aparţinându-i artistei Nosowska) în limbaj animat. Şi pentru că se spune că muzica trebuie ascultată şi simţită, nu pusă în cuvinte, cred că la fel e valabil şi pentru această călătorie animată inspirată de versurile melodiei. În doar câteva rânduri, Cocaine are un aer fellinian, este de o eleganţă sublimă şi ţi-ai dori ca melodia să nu se termine niciodată, deşi nu înţelegi deloc versurile. Ţi-ai dori să rămâi prins în acest tărâm al tandreţei. Cu doamne îmbrăcate splendid sorbind dintr-un pahar (în care suspectez că se află vin roşu sau gin), cu valsuri lente, cu bărbaţi îmbrăcaţi la costum, cu pupile dilatate (ori de cocaină ori de alt drog puternic numit dragoste), cu chipuri vagi care se pierd unul într-altul într-un sărut, asemenea tabloului Îndrăgostiţii al lui René Magritte. Muzică, poezie, emoţie, toate animate de văzut / simţit / ascultat cu inima.. Atât şi nimic în plus. O frumuseţe în faţa căreia cuvintele se pierd.
Starea de visare romantică este brusc întreruptă de un trecător - scurtmetrajul The Passerby (r. Pieter Coudyzer). Într-o zi de vară, drumurile a doi băieţi se intersectează pe neaşteptate. Povestea în sine este tulburătoare şi tragică, căci moartea unuia dintre ei este doar o întâmplare cotidiană în urma căreia vieţile celorlalţi îşi urmează cursul firesc. Alegerea regizorului de a spune aceste evenimente din punctul de vedere al cuiva neimplicat afectiv în cele întâmplate mi se pare o alegere interesantă, căci pune în lumină un truism greu de acceptat din punct de vedere moral şi o dualitate a morţii extrem de puţin dezbătută. Moartea (şi conceptul de moarte) este nesemnificativă pentru cei neafectaţi în mod direct, dar este totul devastatoare pentru apropiaţii victimei.
Per ansamblu, filmul are un stil frumos. Animaţia în sine, în schimb, poate părea puţin rigidă uneori, ceea ce ar putea distrage atenţia de la poveste. În integralitatea sa, cred că este un film bun, însă probabil ar fi existat modalităţi mai bune de a spune această poveste.
Scurtmetrajul care încheie cea de-a doua parte a competiţiei de animaţii este un SF, Camouflage (r. Remco Polman). Protagonistul Amouf este imaginea standard a unui om de afaceri: un trench gri, ochelari, o pălărie şi o servietă neagră. Adâncit în gânduri, el merge acasă cu capul plecat, fără a privi în jur. Ridică privirea de la sol doar atunci când îi apare în cale un monstru cu tentacule, asemănător unei caracatiţe. Înainte ca Amouf să aibă şansa de a fugi, ajung poliţiştii însoţiţi de câini de vânătoare gata de luptă. Ulterior, apare "Vânătorul", o femeie îmbrăcată extravagant, care promite să protejeze cetăţenii de aceste creaturi ciudate pe care-i numeşte "invadatori".
Camouflage este o demonstraţie animată că, în societatea contemporană, noul şi necunoscutul sunt catalogate drept rele. Ne grăbim să judecăm, să punem etichete, fără a cunoaşte contextul din spatele unui om. Remco Polman răspunde inteligent la acest model de gândire, folosind fiecare minut al animaţiei pentru a picta o distopie în care xenofobia şi politica brutală de excludere domină societatea, pentru a da, probabil, o lecţie de moralitate spectatorilor săi.
În lumea camuflajului, poţi supravieţui doar adaptându-te la normele impuse de societate, iar diversitatea este suprimată, anihilată. Trădarea sinelui sau a celuilalt pare inevitabilă, uneori chiar atractivă. Şi totuşi, oare chiar am fi dispuşi să trădăm? N-ar fi mai uşor să învăţăm acceptarea?