octombrie 2021
Festivalul de film de animaţie animest, 2021

Înainte de a scrie absolut orice altceva despre competiţia românească de animaţie din cadrul Festivalului Animest, ediţia a 16-a (2021), trebuie să spun că lucrul cel mai surprinzător a fost muzica lor, cea care a însoţit imaginile animate. Călătoriile prin universurile sonore ale Mariei Tănase, Tarafului de Caliu, Beethoven, Vivaldi, dar şi o creaţie personală a regizoarei Dafina Buşu pentru scurtmetrajul ei (În)cerc au fost, din punctul meu de vedere, punctele forte ale animaţiilor româneşti.



Cel care a deschis competiţia cu al său scurtmetraj intitulat I sit and Look Out a fost Gábor Balázs. Frumuseţea acestei animaţii rezidă în monologul intern al naratorului, care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă tainele fotografiei. Alternând diferite imagini realiste şi suprarealiste şi împărţind filmul în 3 capitole (Văd, Aud şi Ascult), filmul pare să atragă atenţia şi să-şi invite publicul să reflecteze la procesul numit gândire, atât cea afectivă, cât şi cea critică. Pentru că, în fond, nu doar arta fotografiei necesită gândire şi, aşa cum spune naratorul, afecţiune, ci toate activităţile cotidiene. În linii mari, animaţia subliniază că deşi fotografia poate fi o ştiinţă, este în acelaşi timp o artă între pasiune şi meserie.

I-a urmat apoi scurtmetrajul (ultra scurt) Atriums, ventricles al Laurei Pop care, în nici un minut, reuşeşte să contureze un portret al propriei sale inimi, surprins în perioada lockdown-ului. Mesajul este, însă, unul optimist: deşi emoţiile sunt multe, diverse, unele frumoase, altele mai dure, toate închise ermetic în două atrii şi două ventricule, în final, după mult zbucium, înfloreşte un copac, metaforă pentru speranţa că din orice condiţii, o renaştere spirituală poate avea loc prin crearea de frumos.

În Born 2 be free, Raul Lile surprinde reaprinderea unei scântei de iubire a unui cuplu în etate, cuplu a cărei viaţă era înecată în plictis şi care era prins într-o monotonie dezolantă. Scurtmetrajul pare să sublinieze ideea că, pentru a repara o relaţie de cuplu, căutarea constantă a noutăţii nu este întotdeauna răspunsul. Poate că o parte a problemei este că, în general, oamenii (şi aş zice mai cu seamă generaţiile tinere) nu înţeleg pasiunea, uneori o iau în derâdere, căci se raportează doar la un nivel superficial. Protagoniştii scurtmetrajului se regăsesc şi se reconectează prin intermediul amintirilor, al clipelor fericite trăite. Astfel, un lucru este clar - pentru a putea fi reaprinsă, dragostea / pasiunea implică în mod necesar un angajament emoţional intens.
Aşadar, cum mai iubim? Cum facem, odată ce ne îndrăgostim, să nu pierdem dragostea în monotonia vieţii de cuplu? Mai putem iubi până la adânci bătrâneţi? De ce bunicii noştri iubeau altfel şi nu renunţau niciodată la persoana de lângă ei? Suntem liberi când iubim? Suntem liberi să iubim? Sunt doar câteva dintre întrebările cu care poţi rămâne ca spectator după scurtmetrajul Born 2 be free. Dar poate că sunt întrebări care nu necesită un răspuns pur teoretic, universal valabil ci unul văzut, simţit de fiecare dintre noi.

Urmărind dinamica dintre creator şi creaţie, Creator / Creature (r. Dorel Mărgărit) surprinde un om care, într-un limbaj mai colocvial, trebuie să danseze după cum i se cântă. Nemulţumit de melodie, el o schimbă până când creatorul scoate din priză casetofonul. Probabil subliniind într-o manieră creativă faptul că stilul de viaţă şi comportamentul indivizilor sunt dictate de o combinaţie de factori externi şi interni, modelaţi atât de societatea din jur, cât şi de experienţele personale ale persoanei în cauză, scurtmetrajul pare să reamintească şi faptul că, deşi poate nu credem în ceva mai puternic decât noi, probabil ceva ne-a rânduit faptele, fie că alegem să-l numim Creator, Destin, Dumnezeu sau oricum altcumva. Şi, într-o bună zi, ne va scoate casetofonul din priză atunci când vom trece în nefiinţă fără voia noastră.

Mărturisesc că In circles / I try (sau pe româneşte (În)cerc) al Dafinei Buşu este scurtmetrajul meu favorit din această competiţie. Poate datorită melodiei şi a vocii sublime, poate datorită animaţiei inteligent construite. Poate că din acest motiv îmi este şi greu să scriu despre ea. Pentru că a explica mecanica universului este mai uşor în animaţii decât în cuvinte, poate pentru că m-a atins la nivel afectiv. Sincer, nu aş şti să spun. Animaţia prezintă o divinitatea fără nume, fără chip, care plasează omul în centrul universului pe care îl creează, căutând parcă, o direcţie, o cale, întrebându-se nestingherit "de ce?". Asemenea omului care-şi pune întrebări legate de sensul vieţii. Şi, probabil, sensul vieţii este unul necondiţionat, dublat de valoarea pe care o are fiecare în parte. Cu alte cuvinte, sensul vieţii este cel pe care i-l dă fiecare dintre noi în parte, cu sau fără bună ştiinţă. La fel cum creatorul a dat un sens propriu creaţiei sale. În final, aş mai adăuga doar că In circles / I try este animaţia filosofică pentru şi cu oamenii care caută să dea un sens propriei existenţe.
  

Skandenbar (r. Călin Gherghevici) este animaţia care atrage atenţia că, oricât de mici şi neînsemnaţi ne-am putea simţi, putem scrie istorie asemenea protagonistului său. Pentru că, în general, victoriile nu ţin de putere, ci de voinţă. Dorinţa de măreţie a omului de rând îl poate face câteodată să se simtă neînsemnat. Pentru că îi lipseşte acea influenţă. Pentru că nu are idei revoluţionare. Pentru că nu deţine o putere deosebită. Şi dacă totuşi am percepe acele momente ca un start pentru autocunoaştere, pentru a ne dezvolta voinţa, pentru a înţelege că, deşi nu ne dăm seama, suntem capabili de lucruri măreţe? Poate atunci am câştiga jocul de Skanderberg cu propria noastră falsă neînsemnătate.

Codrul de fier (r. Filip Sabin) propune o cooperare atipică între un robot şi un druid care-şi dau mâna pentru a salva pădurea, probabil căminul celor doi. Deşi povestea nu este chiar pe gustul meu, trebuie să recunosc că animaţia în sine este excelent construită asemenea unui joc video cu o grafică impecabilă.

Animaţia Şoarecele B (r. Ioachim Stroe), pe de altă parte, ne transportă pe tărâmul fantasticului printr-un SF previzibil, inspirat de o povestire de I.D. Sîrbu (amintind puţin parcă şi de Flori pentru Algernon), care propune o continuă alternanţă de formate şi perspective. Întrebarea rămâne dacă, asemenea şoarecilor nedresaţi, oamenii profită unii de alţii fără a da ceva la schimb. În cazul şoarecilor, putem da vina pe lipsa de gândire logică şi de empatie. În cazul oamenilor, fiinţe raţionale înzestrate şi cu sentimente, care ar fi justificarea?

Scurtmetrajul Sisiphescu al Mariei Simina Dimancea este o adaptare modernă a mitului antic al lui Sisif - un bătrân care încearcă necontenit să-şi urce fotoliul la etaj şi care, inevitabil, eşuează de fiecare dată. Deşi zâmbeşti pe durata scurtmetrajului, parcă zâmbetul ţi-e amar atunci când vezi relevate neputinţele bătrâneţii. Cu toate acestea, neputinţa e o posibilă sursă a înţelepciunii, aşa cum însuşi Sisif reprezintă chiar umanitatea şi dezastruoasa ei căutare a perfecţiunii.

Spotlight (r. Andor Vanesa) este un joc al formelor, dimensiunii, al luminii şi al întunericului şi al fuziunii dintre acestea, capabil să atingă sensibilitatea privitorului. Spectacolul lucrurilor pe care le vedem şi le folosim zi de zi (recipiente de unică folosinţă, alimente, ambalaje şi chiar produse sanitare) pare jucat pe o scenă în care fiecare actant trebuie să-şi dovedească importanţa sub un mic reflector, asemenea oamenilor care trebuie să-şi arate cea mai bună formă a lor pentru a se afirma în diferite contexte. Povestea este plasată în mediul urban din zilele noastre şi, astfel, pare a fi o abordare artistică asupra problemelor de natură ecologică (şi o soluţie pentru acestea) din societatea contemporană.

Start a new call (r. Lucian Barbu) este povestea noastră, a tuturor, din timpul lockdown-ului din 2020, când ne sunam părinţii pe apel video pentru a le ridica moralul, în ciuda relaţiilor tensionate din cadrul familiei. Este o poveste dură, transformată într-un film de artă sensibil prin intermediul animaţiilor fantastic realizate. Deşi poate părea puţin clişeică şi / sau melodramatică, a fost o realitate pe care nu o putem nega şi nici nu ar trebui să o facem. Este, de asemenea, de apreciat şi curajul regizorului de a da glas propriei poveşti.

Cântec de leagăn, pe fundalul muzical al melodiei omonime a Mariei Tănase, arată cum, din păcate, oamenii rănesc oameni. De cele mai multe ori, rănile cele mai adânci vin din familie. Paul Mureşan vorbeşte cu onestitate despre abuzurile şi alcoolismul dintr-o familie din România. Deşi am tinde să credem că poate fi un caz izolat, din păcate, multe familii din România, cu precădere cele din mediul rural, se confruntă cu astfel de lucruri. Şi dacă n-am primi din când în când câte o atenţionare asupra acestor nereguli, oare le-am sesiza? Oare le-am ignora? Cred că esenţialul acestei animaţii este faptul că poate acţiona ca o terapie pentru cei care se regăsesc în astfel de situaţii. Un fel de "nu sunteţi singuri!", un apel la empatie, care îi poate ajuta pe oameni prinşi în contexte familiale dificile să-şi învingă fricile şi, totodată, să îşi dea seama că sunt auziţi.

A hollow life (r. Marian Poiana), adaptarea animată după nuvela O viaţă pierdută a lui Ioan Slavici pare, pe alocuri, un film noir poliţist. Mai multe evenimente tragice au loc când protagonista Sevasta devine prizonierul adicţiilor şi tendinţelor ei sinucigaşe, ca urmare a unei iubiri neîmpărtăşite. Finalul este, inevitabil, unul tragic. Şi poate şi mai tragic e să vezi cum un om se autodistruge din dragoste. Şi oricât de straniu ar suna, armele letale cu care protagonista se autodistruge sunt chiar propriile-i gânduri şi aşteptări false, nu neiubirea cu care se confruntă, fapt care face mult mai facil procesul de auto-identificare al spectatorului cu protagonista. Căci din păcate, nu întotdeauna aşteptările devin realitate. Şi, în general, indiferent cât suferi, deşi iubeşti cu toată fiinţa, deşi eşti inocent şi sufletul ţi-e deschis, s-ar putea ca, în final, tot să nu primeşti ce meriţi. Datoria ta e doar să nu te pierzi în vicii, să nu te autodistrugi şi să creşti. (Şi poate, în schimb, primeşti o animaţie interesantă, captivantă, cu iz de film noir poliţist, care te ţine cu sufletul la gură de la început până la final.:)




0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus