Congregation al lui Nick Simpson deschide spectacolul cu o comunitate diversă de oameni care uită de griji la o petrecere. Animaţia sumbră de la început se metamorfozează repede într-una dinamică, luminile roşii intermitente şi muzica de club fac ca şi publicul privitor al scurtmetrajului să uite pentru o secundă unde se află. Drogurile trimit tinerii în călătorii metafizice şi halucinante, cupluri de gay se pupă pe obraz în văzul lumii, un bărbat în rochie se joacă cu o marionetă în plină stradă, haosul guvernează până şi la baie. Un adevărat dezmăţ anti-creştinesc fără limite ce reprezintă din păcate sau din fericire societatea contemporană.
Vladimir Leschiov le dedică părinţilor săi scurtmetrajul Comeback, o animaţie când colorată, când în alb şi negru, în care este portretizată ziua de Crăciun a unei fericite şi modeste familii. Aceste imagini sunt intercalate cu flashback-urile tatălui de pe vremea când era de vârsta fiului său, trăind în ultimii ani ai Uniunii Sovietice (portretul lui Mihai Gorbaciov de la şcoală este un indiciu necesar pentru plasarea spaţio-temporală). Venit dintr-o familie mai săracă, cu un tată singur, fumător şi tatuat, dar fan hochei, actualul tată şi-a trăit copilăria încercând să îi atragă atenţia părintelui său. Pentru asta şi-a cumpărat o crosă de hochei, pe care a fost nevoit să o transforme ulterior într-un echer. Pentru a-i oferi copilului său ceea ce el nu a putut avea, tatăl revizitează magazinul din copilărie şi îi cumpără fiului lui acelaşi model de crosă. Un film emoţionant despre evoluţia unei familii de la o generaţie la alta şi despre cât de important este contextul politic şi să-ţi depăşeşti condiţia pentru a duce o viaţă cât mai liniştită.
I'm not afraid anymore expune o serie de frici specifice tinerilor din zilele noastre. Într-un stil minimalist, conturând cu alb pe un fundal roz, animaţia are rolul de a potenţa discursul vorbitorilor care îşi admit cele mai mari temeri, ele variind de la unele serioase şi care pot fi acceptate până la altele de-a dreptul absurde precum "maşinile Skoda". O structură mov-galbenă strică simplitatea graficii, interpusă sau suprapusă în fiecare cadru asemeni unui virus bâzâitor, probabil reprezentând materializarea fricii. Singura bătrână căreia îi este adresată întrebarea, dă răspunsul care e folosit ca titlu pentru scurtmetraj. Astfel, regizoarea Eszter Kardos relevă puterea anilor de a întări mental o persoană, pe măsură ce aceasta se confruntă cu greutăţi şi le depăşeşte.
Una dintre cele mai creepy animaţii din calup, Horacio spune povestea unui criminal care îşi omoară prietenul în propria grădină într-o zi frumoasă de vară. Titlul reprezintă chiar numele victimei, cu toate că firul narativ se concentrează mai mult pe viaţa atacatorului şi a modului său de gândire, uşor de aflat întrucât protagonistul îşi atribuie rolul de personaj narator. Atât el, cât şi mama lui privesc toată situaţia dintr-un punct optimist şi liniştit de vedere, de parcă ar fi doar o altă experienţă a vieţii. Când iese din închisoare, mizeria din jurul lui i se pare de o frumuseţe copleşitoare. Însă odată ajuns înapoi acasă, ceva se rupe în el şi recidivează. Finalul este deschis, dar cu un puternic subînţeles. Caroline Cherrier ascunde în spatele acestei întâmplări sinistre o avertizare asupra importanţei tratării problemelor psihice şi emoţionale cu ajutor specializat. Şi o mărturie a faptului că nu ne apreciem libertatea atât cât ar trebui.
Titlul următorului scurtmetraj, Due to legal reasons this Film is called Breaking Bert de Anne Isensee, prevesteşte ironia presărată de-a lungul lui, iar grafica schematică e perfectă pentru a accentua umorul. Asemeni protagonistului din Breaking Bad, serial la care se face o evidentă referinţă, după ce găseşte o carte de poezii care vorbeşte despre dezavantajele statorniciei, Bert doreşte să iasă din monotonie şi să ia atitudine în viaţa lui. Întoarce camera lui în care făcea curăţenie ca pe o simplă mizanscenă rotitoare pentru a revela un studio de muzică (nu un laborator secret ca în serialul menţionat). Scurtmetrajul nu se ia în serios nici măcar pe el însuşi ca produs artistic, în studio nu se întâmplă nimic şi Bert ne spune "trebuie să existe un final mai bun, căutaţi-l".
În A mini trilogy, Shannon Lee ilustrează, într-o animaţie sketchy şi folosind o paletă restrânsă de culori, povestea SF a unei fete care dezvoltă o obsesie pentru animalul ei de companie. O hipnoterapeută îi mărturiseşte că asta se datorează unei întâlniri cu o specie superioară de câini nepământeni. Televizorul este doar un alt element de accentuare a acestei ipoteze, un anunţ de interes public prezentând pe scurt zece simptome ale interacţiunii cu extratereştrii. Nici referinţele culturale nu lipsesc, cadrul celebru din E.T. al lui Spielberg fiind prezent pe ecran. Relaţia fetei cu câinele său devine asemănătoare cu cea cu un iubit toxic, toată viaţa ei învârtindu-se în jurul lui: "nu îmi mai amintesc viaţa înainte de a avea câine". Astfel scurtmetrajul vorbeşte, într-un strat interior, despre ataşamente nesănătoase, conspiraţii şi neglijări de sine.
Bullshit este o scurtă definiţie animată şi necenzurată a termenului din titlu. Michael Dietsche foloseşte culori vibrante, umor atipic şi personaje non-umane pentru a clarifica semnificaţia cuvântului şi a avertiza în privinţa fake news-ului, pe care el îl numeşte "bullshit acceptat la scară largă". Din solidaritate cu această anecdotă, mă voi opri aici cu interpretarea.
Yiorgos Tsangaris participă în competiţie cu Rites of Spring, o animaţie experimentală şi non-narativă inspirată de un text al regizorului cipriot Kostin Kolotas, "An Unfinished Novel". Filmul explorează într-un mod abstract legăturile nebănuite dintre tradiţiile ortodoxe, ritualurile păgâne şi trupele ambulante de teatru. E un omagiu adus naturii, folclorului şi artiştilor de pretutindeni. Amalgamul de desene grafice, fotografii şi feţe de idoli păgâni exprimă complexitatea Ciprului de la momentul scrierii nuvelei, iar ritmul tot mai alert al muzicii e oprit brusc, declanşând catharsisul.
Hand e animaţia conceptuală a regizorului Yiorgos Tsangaris, ce se concentrează pe simbolul ajutorului şi al îndemânării, mâna umană. Scurtmetrajul dinamic trece cu rapiditate de la simetrie în alb-negru la mandala geometrizată în spaţiu şi efecte trippy de tip LSD, ajungând chiar în punctul în care seamănă cu un vizual de la Winamp, din vremurile străvechi. O voce feminină acompaniază linia melodică care ne poartă prin această odisee hipnotizantă a unui părţi a corpului personificate. La final, cele două mâini ce se împreunează şi prind un glob între ele sugerează faptul că unitatea este cheia.
La concurs cu Horacio pentru titlul de cel mai înfiorător / morbid scurtmetraj din calup, Easter Eggs prezintă relaţia nesănătoasă a doi prieteni, Jason, care îşi idolatrizează amicul şi îi acceptă orice, şi Kevin, care este constant agasat de atitudinea copilăroasă a celui dintâi, dar totuşi nu poate renunţa la el. Cei doi sunt ireversibil legaţi unul de celălalt şi pleacă în căutarea simbolică a unor papagali pentru a-şi putea achiziţiona mountain bike-uri cu ei. Dezinteresul lor profund cu privire la ce se întâmplă în jurul lor este de-a dreptul incomod (mai ales în scena în care o doamnă rănită în accident de maşină, cu sângele curgându-i şiroi, mai roşu decât ouăle de Paşte, le cere un şerveţel, iar ei o ignoră complet). Lumea lor fantezistă este la fel de restrânsă ca formatul animaţiei care ocupă abia jumătate din ecran, încadrată de un chenar negru. Titlul scurtmetrajului creat de Nicolas Keppens relevă şi atenţia la detalii, mai pregnantă decât în orice alt film din cele unsprezece. Când interacţiunea dintre cei doi prieteni explodează în violenţă şi pare că nu mai e nicio cale de întoarcere, papagalii coloraţi ca nişte ouă vopsite apar din rama întunecată (tărâm necunoscut pentru protagonişti) şi îi găsesc pe băieţi, răscumpărându-le greşelile.
Ultima animaţie, desenată în cheie realistă în regia Mariei Trénor, Where Were You?, vorbeşte despre violenţa domestică. Trei femei de rase diferite şi de pe continente diferite îşi împărtăşesc poveştile înspăimântător de asemănătoare într-o încercare disperată de a oferi încredere şi siguranţă altor femei care s-ar putea afla în situaţia lor: în incapacitatea de a părăsi un abuzator. La final, focul purificator arde infractorii, iar cele trei sunt ridicate la rangul de eroine. O concluzie prea rar întâlnită în contextul autohton, dar care insuflă puţină speranţă pentru un viitor cu o justiţie dreaptă ce protejează victimele şi pedepseşte atacatorii. Abia când vom întâmpina la noi în ţară aceste deznodăminte corecte, vom putea să ne întrebăm şi noi: Where were you?