Autorul se poziționează în relație cu Shakespeare, plasând acțiunea piesei sale în Danemarca, mai mult sau mai puțin imaginară, cu putere de simbol. Cu un motto, primul dintre cele trei, ca o cheie:
"Hamlet: [...] cu ce-ați greșit, prieteni, soartei voastre, de v-a trimis în această temniță?
Guildenstern: Ce temniță, măria-ta?
Hamlet: Danemarca e o temniță.
Rosencrantz: Atunci și lumea întreagă e tot o temniță.
Hamlet: Și încă una strașnică [...]" (traducere Ion Vinea)
Iar replica din titlu, din aceeași scenă, le precede cu puțin pe cele din motto. Și se impune la final.
Pentru că, deși era limpede că nu poate exista o rezoluție pentru o asemenea conferință, nici măcar nu s-a discutat la temă, iar toate câte s-au spus, captivante și generatoare de reflecții, nu duc spre nicio cristalizare. Sunt 8+1 luări de cuvânt și, privind din sală, ca spectator, te poți gândi la spusele lui Ion Militaru: "Nimeni nu e sincron cu nimeni și cu nimic. Suntem mereu defazați de toate, mereu în urma lumii, al cărei presentiment îl avem și care ne produce neliniște eternă. Mereu vrem să ne transformăm, să devenim ce ne dorim, iar ziua de mâine este deja spațiul încăpător al transformării râvnite."
Și cât de bine ilustrează totul celelalte două citate alese de Vîrîpaev drept motto.
Pe de-o parte enunțul plin de siguranță de sine al apostolului Paul:
"Desființăm, deci, noi Legea prin credință? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea".
Pe de alta, tulburătoare versuri atribuite unei poete din Iran:
"încotro se-ndreaptă barca asta fără oameni,
fără vâsle, fără țintă și complet singură,
dusă de curentul apei?
Barca vine spre tine.
Stai la locul tău
și așteaptă"
Poeta este personaj în piesă, cu o biografie spectaculoasă. Se numește Shirin Shirazi, un fel de Shirin din Shiraz, un prenume de legendă în spațiul persan, care dă și titlul unui celebru film semnat de Abbas Kiarostami. Invocatul premiu Nobel, primit de poetă la vârsta de 17 ani, poate fi și o referință la cel atribuit pentru pace unei luptătoare pentru drepturile omului, Shirin Ebadi.
Titlul piesei impune și un recurs la istorie, Conferința de la Teheran, încheiată la 1 decembrie 1943, punând bazele configurației postbelice a lumii, marcând și interesul marilor puteri pentru acest teritoriu încărcat de semnificații pentru civilizație. Vîrîpaev exclude orice recurs la politică și, semnificativ, plasează în rândul spectatorilor pe primul ministru al Danemarcei, fără a-i atribui vreo replică. Iar în construcția sa, Bobi Pricop atribuie rolul unui actor cu notorietate, Marian Râlea, o dată mai mult fiind de remarcat gestul. Putem pune pe seama acestei abțineri a politicului și prezența măștii pe chipul prim ministrului, dincolo de semnificația din imediat, pandemică. Ochii lui Marian Râlea comunică, este vizibil și printr-o mișcare a capului, pentru a puncta un dezacord față de o critică venită de la un vorbitor.
Bobi Pricop, care a lucrat special cu tehnica video în pandemie, speculând constrângerile, a creat acum, în fapt, un film cu valențele scenei. Cu un montaj care se duce mereu spre chipurile celor care ascultă un discurs, notând grimase, gesturi, atitudini. Iar actorii au parte de o punere în valoare ce va rămâne de referință. Fiecare dintre ei se identifică până la metamorfoză cu personajele. Toate având nume cu tipicul sufixului 'sen' (fiul/fiica lui - ca într-o simbolică evocare a frățietății descendenților celor din paradis) și toate căpătând, prin indicație regizorală, un același ton al rostirii. Calm și politețe în exprimare, chiar și când se mai aprind spiritele, un atribut al spațiului scandinav. Fiecare actor devine hipnotic, mereu cu propria nuanță, de neconfundat și persistentă, drept care discursul se deschide ca o cutie cu povești, devii captiv farmecului cuvintelor, până ce, ca în destinul omului, din prea mult se patinează și intervine, invariabil, o distanțare a receptorului.
Scrisă în 2017, piesa are și o dată precizată de dramaturg, 31 ianuarie 2018, un timp al unei eclipse totale de lună, ba chiar 'blue moon'. Scenografia Oanei Micu propune perspectiva dinspre sala de teatru, cu plușul roșu al fotoliilor, un roșu estompat de penumbra dominantă, scena fiind străjuită de un ecran albastru pe care 'curg' formele proiecției video, asigurată de Dilmana Yordanova și Ovidiu Eftimie, forme ale unui univers într-o continuă transformare, cu un ritm persuasiv, în acord cu sonoritățile lui Mihai Dobre.
Moderatorul dezbaterii este Philip Rasmussen, universitar în domeniul relațiilor internaționale, 50 ani, având, astfel, date inițiale adecvate acestei posturi. De altfel vedem adesea brațele lui Adrian Matioc, interpretul personajului, cum se întind simetric, de-o parte și de alta a trupului, spre cele două segmente de scaune cu invitați, cu o constantă grijă a echilibrului. Un rol mănușă, dovedind charismă, apetență pentru empatie și plasarea permanentă în centrul preocupat de a nu ignora vreun aspect. Cu umor, cu buni senzori la reacțiile neașteptate în interlocutor (este semnificativ schimbul de replici cu primul vorbitor, vizavi de precizările acestuia), asumându-și propria percepție, cu limite, trecând cu eleganță peste replici încheiate abrupt. În cuvântul său introductiv, de punere în temă, folosindu-se de gluma unui coleg (Allah versus Coca-Cola), îl citează la rândul său pe Shakespeare, prin aprecierea lui Polonius asupra purtării lui Hamlet: "Oricât ar părea că e nebunie ceea ce spune, e totuși o nebunie bine chibzuită."
Primul vorbitor este la rândul său universitar, în științe umaniste, se numește Christensen și, într-o constantă dualitate, este un simpatizant al unui Islam european, fără a fi devenit musulman, detaliu pe care ține să-l precizeze. Florin Coșuleț se identifică perfect cu un asemenea personaj care arată sensibilitate, o anume inocență în fața diferitelor aspecte ale vieții. La rândul său, actorul își folosește mâinile pentru a sugera echilibrul, de data asta prin simetrica alăturare a degetelor, închizând, astfel cercuri simbolice. Cu o voce caldă, ușor amprentată patetic de o re-trăire a celor evocate, are o repetiție ce trezește atenție: "vreau, vreau, vreau". Doar că el identifică lunga lista de exemple în care ne putem recunoaște propriile dorințe ("oamenii să-mi zâmbească/ teroriștii să nu mai ucidă/ apa din piscină să fie perfectă etc") cu o caracteristică a ființei umane, programată aidoma unei aplicații informatice pe un dispozitiv. "Sunt construit din dorința de a primi, din nevoia de a primi. fac tot posibilul să primesc; când nu primesc ceva, toată structura mea se tulbură." De la această premisă ajunge inevitabil la obligația de a da. Numai că în privința acestei datorii, nu poate decide fiecare când dă, ci trebuie să accepte că i se cere să dea independent de propria voință. Aici intervine montajul măiastru, mutând perspectiva și aducându-l pe moderator (Matioc) brusc în cadru, frontal, cu întrebarea simplă: "Cine decide?", pentru ca în vederea răspunsului să se schimbe la 180o, Florin Coșuleț întorcând capul spre moderatorul care nu se mai vede. Chipul său e limpede pe ecran: "Allah... adică Dumnezeu". Doar că de aici personajul se avântă și devine vulnerabil în discurs. Punând totul pe seama divinității, ignoră liberul arbitru și, astfel, exonerează de responsabilitate pe cei care fac legi și își legalizează violențele. El citează și versetul cu Isus care a adus sabia, într-o trivială interpretare ce lesne duce spre instrumentalizarea violenței. Aici e prima ratare a temei conferinței.
Înlănțuirea discursurilor, programate de moderator și, practic, înnodându-se prin reacții, îl aduce în prim plan pe Oliver Larsen, universitar în sfera teologiei. Adrian Neacșu este, la rândul său, exemplar pentru personajul său. De la aplecarea ușoară spre a vorbi la microfon, denotând condescendență, cu o oarecare asumare a unei superiorități de înțelegere, până la o nuanță de maliție în zâmbet și în luciul părului întins spre spate. Personajul mută discuția de la 'principiul renunțării' spre cel al existenței lui Dumnezeu, motivat de aparenta caracteristică a societății iraniene: nici 'democrația occidentală', nici 'umanismul protestant occidental' nu se înscriu în viziunea acestei părți de lume. El se folosește de cuvântul 'cunoaștere' ca element definitoriu în perceperea lucrurilor, mai profund decât cuvântul 'informare', supus perturbațiilor. Cunoașterea ca o cale unică fiecărui individ, în fond o revelație. Dramaturgul inserează din nou versuri pe care le atribuie unui poet persan: "Dumnezeu scrie destinul fiecăruia pe muzica lacrimilor sale".
Conferința a devenit, evident, prilejul unor comentarii despre relația cu divinitatea. Pastorul luteran Augustin, de asemenea profesor de teologie, intervine, desigur, mult mai accentuat pe subiect. Pali Vecsei se identifică astfel cu o siluetă austeră, cu un chip abia schițat dar cu un joc al ochilor ce dă fiori. Palmele sale, cu degete lungi, au un dans al lor, fascinant. Este acolo și aparenta înțelegere dar și evidenta distanțare. Retorica este înțesată de ironii, chiar folosind eufemisme. Chiar și când are dreptate, fraza se lungește cu un strop de mustrare, acumulându-se până la un exces. Chipul actorului pare că se tulbură când discursul trimite săgeți spre corectitudinea politică, diabolizată global. La repetatele invocări ale drepturilor omului părintele Augustin vine cu reversul obligațiilor și cu o răceală fără echivoc: "universul ne spune NU". Pentru ca toată trufia să se evapore în confruntarea cu tulburătoarea mărturie a jurnalistului ce a avut de suferit în copilărie, într-o relație cu un preot: "Să plângem, să iertăm și să iubim." Traducerea piesei este oferită de Raluca Rădulescu și cuvintele sună armonios. Aici, la răspunsul personajului Augustin - o referință la celebrul părinte este prin invocarea predestinării -, traducătoarea inserează verbul "să iertăm" într-o sensibilă interpretare a întregului.
Pascual Andersen, 90 de ani, fostul mare dirijor al Orchestrei Naționale, ce poate fi un simbol al unei direcții culturale, este, în ingenioasa propunere regizorală, interpretat de Victor Rebengiuc, printr-o inserție video. Aplombul proverbial al actorului impune mesajul unui personaj care, pe de-o parte, e conștient de autoritatea câștigată, de-a lungul timpului, prin prestația artistică, pe de altă parte, la adăpostul vârstei, îngăduindu-și o atitudine tranșantă, ca al unui cap de familie ce enunță un adevăr la care a ajuns într-o viață, limpede și de necontestat. "Adevărul e unul singur și e despre un singur lucru", "Adevărul în sine este scopul, aspiri spre el și-l primești", "Adevărul e ceea ce simte inima" și încă alte asemenea sintagme se înșiruie ca într-o simfonie ce crește în vibrație, avansând spre tradiție și mit ("Mitul este energia universului, care vorbește cu tine pe limba ta") pentru a ne duce spre un capăt de drum, că libertatea e o iluzie. Viața noastră reală nu e schimbată de nimic, venerabilul artist oferind fațetele opuse: iluzia și teama. La care moderatorul insistă să invoce toleranța, libertatea individuală... "Pentru confortul individual" este laconicul enunț urmat de brusca părăsire a discuției.
Interesant este că avalanșa de estompări ale credinței într-o corectare a societății vine nu doar dinspre filosofarea pe principii teologice dar și dintr-o luciditate exacerbată a unui personaj precum Gustav Jensen, un scriitor provocator, jucat cu nerv de Marius Turdeanu. Anunțat de câteva cadre ce se opresc pe expresia sa ce reacționează la diverși vorbitori, este cel mai agitat personaj, contrastant în atmosfera generală. Ca și cum ar fi sastisit să tot audă afirmații nerealiste, acumulările îl fac să se precipite în a le demonta una câte una. "Nu există libertate, totul este condiționat" - de gene și de mediu. "Nimeni nu vede pe nimeni și nu cunoaște pe nimeni" și altele ce dau, pe alocuri, senzația de incongruență. Pentru a puncta, pe fond, ceea ce contează: să spui ceea ce vezi, chiar dacă vei contraria opinia celor mulți. Și nu există sens, viața curge pur și simplu.
Toate aceste divagații și focalizări pe chestiuni atât de generale, de înalte și de abstracte, încât nu vor avea vreo limpezire prea curând, o irită pe Astrid Petersen, singura care, prin personalitate și prin profesiune, insistă pentru pași pe calea unei îmbunătățiri a situației. Ofelia Popii, cu o bluză albă, cu palmele întinse, în gesturi care atrag atenția, pune suflet în discurs, în reacțiile prompte față de ceea ce îndepărtează subiectul. Dincolo de orice, ea aduce faptele nude: exemple clare, punctuale, de abuzuri de-a dreptul de neînchipuit în Occident. Cu atât mai amar este gustul final când toată conferința nu ajunge să zăbovească asupra posibilității remedierii acestora. Într-un fel, chiar Astrid contribuie la asta prin abordarea teoretică a unor drepturi din naștere, universale, oprindu-se la patru dintre ele: dreptul la viață (o întreaga conferință se poate desprinde de aici), dreptul de a cunoaște, dreptul la propria viziune asupra lumii (ce poate fi cu dus și-ntors chiar la tema dată), dreptul la orientarea sexuală.
Ceea ce intrigă puțin este că Astrid nu este sprijinită nici de cealaltă vorbitoare, Emma, soția premierului, prezentă în calitate de voluntară în misiuni de binefacere. Și jocul Dianei Văcaru este hipnotic, prin ritmul rostirii, aparent cu un chip imobil, mizând pe un mister cu care personajul s-a încărcat în contactul cu mica societate de la un capăt de lume. O pune în dificultate pe Astrid, care, oricum, prin avântarea utopică spre tot felul de direcții, devine vulnerabilă, fiind un moment în conferință când, dezvăluindu-se și drama personală, se întoarce cu fața la perete, într-o încercare de reculegere. Singurul sprijin, dacă se poate numi așa, vine din partea lui Magnus Tomsen, jurnalistul temperamental ce nu rabdă să nu taxeze afirmații ce riscă să se impună. Ciprian Scurtea este prompt în intervenții, își dozează bine reacțiile explozive într-o mare de maniere controlate, are și emoția evocării traumei, are și seninătatea de a readuce lucrurile pe un teren palpabil: totuși, danezii sunt fericiți, 'spiritualitatea', invocată cu morgă în cazul altora, este însoțită de comportamente amendabile, așa cum bunăvoința deschiderii spre lumea migranților, cei la care Emma deslușea un mister, este, uneori, înșelată prin gesturi violente.
Toată agitația, creată într-un spectator dornic să vadă mișcându-se lucrurile în privința temei, ostenește. Farmecul discursurilor menite să deschidă o cale spre sine, spre legile vieții noastre, se estompează în așteptarea unei limpeziri a celor acumulate. Și vine rândul unei voci din lumea iraniană, poeta pedepsită, cu 20 de ani de arest la domiciliu, pentru un inimaginabil, în Occident, abuziv interpretat ca delict de opinie. Shirin Shirazi apare cu un chip iconic în interpretarea Ralucăi Iani. Ca din câteva trăsături de penel, voalul amplu, roșu-cărămiziu, care nu coboară prea mult spre frunte, portretul este al unei femei care ascultă cu atenție totul, mai degrabă în tăcere, fără să ridice privirea prea mult. Discursul ei începe sub semnul aceluiași echilibru definitoriu, întoarce capul spre cele două aripi ale scenei conferențiarilor și punctează, cu o undă de amară ironie, că, în fapt, conferința s-a dus către propria societate a celor prezenți.
Cuvântul ei, pe un ton cald, șoptit, adecvat unei confesiuni, a fost, aidoma parabolelor, o încifrare a unei povești. Contrariantă, într-un fel, prin racordul la discuția despre divinitate, tulburătoare prin poezia care a închis discursul. Bobi Pricop a adaptat momentul, alegând să transforme lectura versurilor, presupusă în farsi, cu traducere, într-o rostire în gând. Chipul Ralucăi Iani devine o efigie, desprinsă de tot decorul închisei conferințe, privirea ușor coborâtă, devine tot mai apăsătoare, cuvintele, de o fermitate discretă, alternează tăcutul reproș cu înălțarea peste hățișul exasperant:
"nu există nici iubire,
nici speranță,
nici cuvinte.
acum taci!
trebuie pur și simplu să taci
ceri prea multe
țipi prea tare
faci prea mult zgomot
oprește-te!
cazi în gol
și taci
atunci vei găsi iubirea
asta-i tot"
Discul albastru din fundal, 'blue moon', se acoperă gradual, eclipsa devine totală, În întuneric, cuvintele unei femei din Iran.
"stai la locul tău!
și așteaptă!
să crezi și să știi
asta-i viața noastră toată
asta e tot"
P.S. Ivan Vîrîpaev, care a și regizat premiera absolută, din septembrie 2018, la Varșovia, a dedicat piesa memoriei prietenului său, Kazimir Liske, dispărut tragic la 35 de ani.
(Foto credit: Dan Șușa)