Székely Csaba, cel mai prolific și valoros dramaturg din România postbelică, interacționează cu aceste transformări și scrie, la aproape aceeași vârstă ca a înaintașului său când a văzut premiera Duhului pădurii, o piesă care nu e doar un joc de măiestrie referențială (interesant că a debutat cu parodie, ca alt mare dramaturg postbelic, Marin Sorescu), ci provoacă și propune o solidă reconfigurare a redării unui segment de viață. Astfel, Trilogia Minei (în original titlurile sunt monobloc: Bányavirág, Bányavakság, Bányavíz) se deschide cu reformularea poveștii lui Vania, în Flori de mină. Numele Vania nu se rostește acum, doar cel oficial, Iván (numele de familie este, la rândul său, o adaptare, păstrând apartenența la familia de cuvinte a înțelesului său: Voinițki devine Vajda).
O translatare dintr-un spațiu deschis, vast, spre un spațiu mic, un teritoriu aproape ca o rezervație. Și nu atât că e vorba de "satul ăsta împuțit, ratat și cretin", formulare imediat amendată și corectată: "comuna asta împuțită, ratată și cretină", într-un joc sprinten, plin de umor, propriu dramaturgului, ci, aparent, a unui teritoriu locuit de o minoritate, în speță cea maghiară. O condiție aproape tragică, de izolare pentru a conserva identitatea, atât cât se mai poate, dar o izolare ce ea însăși poate duce la extincție. Adăugând și specificul minier al locului, ca unică amprentă economico-socială, ar fi exact cadrul unui sfârșit de lume. Dar asta e doar o aparență, așa cum e și la Cehov. Povestea este, totuși, puțin dependentă de spațiu. Ea se poate regăsi oriunde și oricând.
Acum scriu despre montarea asumată de Horia Suru la Teatrul Dramaturgilor Români, din București. O montare cu, desigur, o amprentă personală, cu câteva intervenții pe text. Și care de la bun început propune o perspectivă tocmai asupra spațiului, prin sunetul fără întrerupere al ploii. Clima depresivă este, oriunde, un element ce influențează și alcoolismul și rata sinuciderilor. Pentru că o sintagmă ce apare, obsesiv, este "pădurea spânzuraților", a celor ce o fac cu mâna lor. Mai tragic, în vremuri de pace. Când Iván află de sosirea unei echipe de la o televiziune, sastisit de superficialitatea reportajelor despre tradiții, ironizează amar:
"IVÁN - Singura noastră tradiție e să ne-mbătăm muci, să sărim la bătaie unu' la altu', apoi să ieșim în pădure la furat lemne. Asta-i marea noastră tradiție.
ILLÉS - Ei, pentru asta a venit televiziunea.
IVÁN - Pentru furturi?
ILLÉS - Pentru că nu mergem la pădure doar ca să furăm. Din când în când ne mai și spânzurăm acolo.
IVÁN - Mie nu mi s-a-ntâmplat niciodată. Eu mă duc exclusiv pentru lemne."
Illés este, la prima vedere, un personaj secundar. Dar el iese în evidență de la bun început, în special prin chipul cu care-l înfățișează Ioan Coman, ca fiind cel blajin. E atipic în comunitate: el nu bea, el zâmbește. Enervant, desigur, mai ales că insistă pe lângă ceilalți, nu se sinchisește de felul în care este respins. El înțelege aluziile, nu se supără, insistă în demersul lui. Chip luminos, intră cu o pungă pe cap, din răpăiala de afară. Umorul său ține de hâtroșenia satului: "Cum zicea bună-mea în drum spre budă: dacă tre' să te grăbești, te grăbești, ce să-i faci" și, simetric, "Cum zicea bună-mea venind de la budă: n-a ieșit bine, da' amu ce să-i faci". Illés este cel care-l contrazice pe Cehov. El se sinucide când află de iminenta prăvălire în suferința bolii fatale, asumându-și rolul de sacrificiu pentru presupusul bine al celorlalți. El o face, pe când altul o gândește, doar. Fundamentat pe o realitate socială, gestul său are semnificație pentru toți ceilalți. Nu schimbă direct și imediat. Finalul e cehovian. Cu o încărcătură distilată și prin elemente rezidual cehoviene.
Horia Suru, adresându-se unui public de limba română, în 2021, alege să schimbe puțin în relatarea înmormântării. Ironia la adresa prestației preotului este formulată prin repetarea de trei ori a cuvântului "împământare" în loc de "înmormântare", spre deosebire de original, unde preotul confundă, tot de atâtea ori, numele decedatului cu al solistului vocal al celebrei formații rock/beat, din anii '60-'70, cu numele personajului, Illés. Formație cu mare impact în epocă, adesea comparat cu al celor de la Beatles, pentru acest spațiu european, și al cărei logo evocă vetero-testamentarul car al profetului Ilie. Tunetele furtunii de afară intervin în spectacolul lui Horia Suru la finalul fiecărei scene cu greutate.
Ploaia se face simțită pe scenă și prin picăturile ce se strecoară din tavan. Decorul creat de Raluca Alexandrescu este cu alură modernă, bogat în corpuri dar cu o imagine de suplețe a acestora. Volume care mai mult sugerează, cu excepția mesei, element esențial. Apa ce cade din tavan este singurul detaliu ce ilustrează decăderea care a urmat închiderii minei. Iván e atent să așeze vasele care să colecteze picăturile, ridică ușor acoperământul unei găuri din tavan, spre a culege câtă apă îi trebuie pentru o cană de ceai, stoarce căciula căzută pe podea, în bătaia stropilor. Căciula lui rusească este un detaliu, poate prea mult spre lumea lui Vania. Cu un halat mov, lucitor, ce poate nedumeri. Mai ales în câteva inundări de lumină roșie. Forța personajului este asumată de jocul lui Cezar Antal. Rostiri aspre, de la ton la frazare. Trăsăturile feței sunt aproape rectangulare. Un anume brutalism sugerat prin text este asortat cu mânuirea unui briceag, invocat de câteva ori. Dar chiar când briceagul, aruncat ca la darts, spre peretele de lemn al camerei, cade, sentimentul că, de fapt, Iván este mai degrabă sensibil, se instalează de la început. Plus umorul care tocmai prin aparența durității impune inteligență. Mi-a atras atenția o replică inventată în spectacol. Când doctorul își ia la revedere de la Ilonka, "Rămâi cu bine", Iván punctează: "Rămâne cu mine" - un joc de cuvinte pentru limba română, unul deloc gratuit în configurația piesei. Sunt mai multe replici pe care le accentuează pentru a transmite o atitudine. Încordarea lui e veche, dinainte de închiderea minei.
"ILLÉS - Iar tu, Iván, nu mai fi așa prost dispus tăt timpu'.
IVÁN - Eu, mă? Eu nu-s prost dispus tăt timpu'. De doi ani, taică-mio zace-n pat și-mi dă numa' comenzi, îs legat cu lanțu' de el, îs singur, n-am de lucru, n-am bani, n-am viață personală; în rest, radiez de fericire. [...]
ILLÉS - Nu de doi ani ești tu așa, vecine. Niciodată nu te-am văzut voios."
De altfel și apetența pentru alcool a celor din sat e veche, e prezentă și când mina funcționează. Are, mai degrabă, legătură cu duritatea muncii, cu gradul ridicat al riscurilor asumate de cei care coboară în adâncuri. Cezar Antal face din Iván un bărbat aspru și iscoditor. Privirile sale sfredelitoare surprind orice gest. Neputința de a-și urma liber drumul îl înrăiește. Tatăl, un fel de Serebreakov, pe care l-a sprijinit, pe care l-a urmat, a devenit acum piedica majoră. Răbufnirea lui, în vituperări teribile, o revărsare de fiere, se oprește, la rugămintea Irmei, doar să-l lase a o rosti pe ultima până la capăt. Îmi pare că și prin felul în care înfige briceagul în tăblia mesei se simte că în sufletul său nu este deloc brutalul din aparențe. Ratarea unui vis până la 42 de ani (la Cehov avea 47) îl macină.
Spre deosebire de tizul celebru, Iván își reprimă declarația de dragoste pentru Irma, atâta vreme cât ea este măritată. Mai mult, așa cum s-a mai văzut, o alungă, mascând atât de bine propriul sentiment încât sădește o convingere de sens contrar. Irma, așa cum este interpretată de Antoaneta Zaharia, se duce spre strident. Agitată, cu gesturi amplificate, are și o reacție ciudată: joacă în picioare pulovărul cumpărat de Ilonka pentru Iván. Exprimarea geloziei în felul acesta nedumerește. Asumarea unui aspect comic pentru Irma e credibilă până la un punct. Uriașul borcan cu compot (de vișine, aș îndrăzni să presupun, cehovian) este un element de recuzită foarte inspirat, potrivit textului. Grija cu care-l ține în brațe, grija de a găsi cel mai bun loc unde să-l așeze, de a-l lua cu sine, înapoi, atâta vreme cât destinatarul, îndrăgitul Iván, nu e acolo, e un câștig pentru spectacol. Antoaneta Zaharia îi redă căldura feminină atunci când îl temperează în vituperări. Despre gestul Irmei, de a da o mână de ajutor în îngrijirea bătrânului, aflăm mai târziu, din cuvintele celorlalți. Ultima ei apariție este sub lumina unui reflector, ca într-o icoană laicizată, citind scrisoarea testamentară a lui Illés. Tonul ei rece, justificat de absenta dragostei pentru el, pare a se duce, totuși, spre un șablon de perspectivă asupra lumii caragialiene. Din spectacol lipsind și post-scriptumul comic dar și replica mai grea: "Nu așa mi-am imaginat asta, Doamne!"
Ingrată este viața femeii într-o astfel de lume în care, potrivit Ilonkăi, "bărbații nu-s decât cazane de pălincă ambulante". Este un scurt monolog copleșitor rostit de Irina Antonie, o actriță intim legată de teatrul lui Székely Csaba. "Azi la amiază iar mi-am smuls un fir de păr alb". Și o privesc pe actrița peste care au venit câțiva ani de când joacă în lumea minei, aici venind într-o postură care mă intrigă prin costumație. Una care nu doar că impune o maturizare excesivă pentru cei 32 de ani ai personajului, pentru chipul luminos al actriței, dar și surprinde prin aura de austeritate de-a dreptul monahală, în contradicție cu textul, cu didascaliile. Chiar dacă soțul ei s-a spânzurat cu nici o jumătate de an în urmă. Desculță, cu lumina radiind din toți porii, Irina Antonie este o Sonia care, deși nu ilustrează propunerea textului, de la ocheade și asumarea sinceră: "Vreau să mă observe cineva. Să vadă femeia care sunt. Înainte să-mbătrânesc și să mor în pușcăria asta", refuză a rămâne captivă într-o situație care macină. Pleacă la oraș, pe fulgere și tunete, enunțând cu fermitate: "Nu-mi merită suferința. Nu. Niciodată". Este personajul lucid, inteligent, empatic.
Poți zâmbi la gestul ei stângaci, încurcându-se de emoție, de a deschide un nasture de la severul decolteu al lungii rochii cenușii, poți spera la felul în care îl înconjoară pe doctor, fără iluzii, dar cu multă dragoste pentru celălalt. Doctorul Mihály este un Astrov dus mai departe în poveste, căsătorit în sat, cu trei, ba patru, copii. Jocul lui Bogdan Nechifor îl face savuros, o ipostază ce rămâne în timp, indiferent ce alte montări vor mai fi. De altfel cuplul Cezar Antal - Bogdan Nechifor cucerește. Doctorul este pilonul spectacolului. Aerul inocent, amplificat de ochelari și cârlionți, simplitatea costumației cadrilate, cuvintele copilăroase, reacția adolescentină vizavi de felul în care este tratat în sat, fac din Mihály, interpretat de Bogdan Nechifor, un personaj de colecție. Admirabilă reușită și în dificila postură a dependenței de palincă. Degetele înțepenite sunt un semn dramatic dar emoționează tonul tristeții progresive. Totul dublat de un umor de replică, adesea cu intervenții personale. Cuvintele obscene sună adorabil de firesc, cu mult umor, cu autoironie în postura doctorului care-și propune să fie și medic bun și om bun. Nemulțumit de cum a ieșit în cele din urmă.
Fiola de morfină, furată de Vania de la Astrov, e prezentă și aici, de data asta cu consecințe tragice: pisica omorâtă astfel o împinge la sinucidere pe mama lui Iván. Pentru că, totuși, sunt praguri ce nu rezistă la cuvintele Soniei: "Vom trăi un șir lung, lung de zile, de seri nesfârșite; vom îndura cu răbdare încercările pe care ni le va trimite soarta".
Mihály, salvat de înțelesul gestului lui Illés, aduce totul în punctul de inflexiune. Obosit. Șoapta lui Bogdan Nechifor cutremură. El rostește "o viață mai bună", textul piesei este "o viață normală". Ce mai este normalitatea? "Dar să știi, Iván, că nu există viață normală. Mă crezi? Nu e decât viață".
Și mai are de înghițit hapul de a vedea că a fost singur când și-a făcut mărturisirea cea grea.
Disperata răbufnire: "Eu-mi vărs sufletul aci, iar pe tine te doare-n cur. Vă doare pe toți în cur de mine" mi-a amintit de Reconstituirea, de replica personajului lui George Mihăiță la întrebarea "Te doare, mă? Te doare?". Aici, revenirea lui Iván, îmbrăcat, simbolic, cu pulovărul de la Ilonka, gestul cu care-i aruncă doctorului șapca, cufundarea în întuneric, picăturile ca lacrima (muzica: Petre Ancuța), încheie spectacolul. Cuvintele pe care Iván le avea în finalul piesei sunt mutate de Horia Suru la început, atribuindu-le Ilonkăi. Irina Antonie le rostește cu multă atenție la nuanțe, tot într-o asumare de ironie amară. Cuvinte ca ale unei femei în vârstă, simple, care știe că nimeni din afară nu înțelege lumea lor. Că nu are răbdare să o înțeleagă. "Aci totu-i frumos ca un vis. Ca un vis. În asta trăim noi. Da. În asta."
P.S.: În Festivalul Național de Teatru 2021 am văzut o înregistrare cu Irina Antonie în rolul Ilonka. Teatrul Dramaturgilor Români a apelat la Bianca Temneanu pentru a juca, alternativ acest personaj. Sunt curios cum arată, pe Bianca Temneanu remarcând-o în spectacolul de licență, la Cluj, în clasa Bács Miklós, Irina Wintze.
Trilogia minelor 1: Flori
Regia: Horia Suru
Scenografia: Raluca Alexandrescu / Muzica originală: Petre Ancuța / Grafică afiș: Romulus Boicu / Lighting design: Andrei Marin
Distribuția: Iván: Cezar Antal / Ilonka: Irina Antonie / Bianca Temneanu / Mihály: Bogdan Nechifor / Irma: Antoaneta Zaharia / Illés: Ioan Coman
Foto: Anastasia Atanasoska