Amărâtă, tristă ţară... - Verde tăiat la FNT, 2021

Acestea sunt cuvintele, puţine şi îndurerate, ce delimitează starea pe care o lasă Verde tăiat. Docu-dramele sunt nu rareori pândite de capcane, cel mai frecvent izvorâte din dezechilibrarea termenilor binomului. Aici nu simţi nevoia să cercetezi ziarele pentru a vedea dacă faptele s-au petrecut exact aşa cum au fost descrise de Alexandra Felseghi. Şi nici nu e nevoie de gesturi grandilocvente pe scenă care să te convingă de adevărurile înfăţişate. Deja în adâncul inimii palpită aripile sumbrelor realităţi de care presa vuieşte: pădurile tăiate ilegal, profiturile şi ramificaţiile tentaculare pe care acestea le hrănesc, felul halucinant în care banii pot cumpăra tot, cucerind şi redutele inefabile ale sufletului uman: regretul de a fi făcut rău, de a fi trădat, de a fi ascuns, de a fi părtaş la un mecanism ce coboară speranţele la nivelul de jucării întârziate ale unor adulţi, nişte zmeie care atârnă greoi şi nu mai pot să se înalţe.


Am văzut destul de multe montări concepute în timpul pandemiei în România şi nu numai. Unele se intersectează cu zona experimentelor multimedia, înglobând în moduri creative distanţele impuse, glosând pe tema iubirii, a singurătăţii, a izolării, a morţii, cravaşând - câteodată printr-un exces al interpretărilor şi al mijloacelor de reprezentare - simţurile amorţite de monocromia zilelor. Dintre toate spectacolele, probabil că Verde tăiat (Asociaţia Pro Teatru, Zalău; premiera: 2 octombrie 2020) - o montare calmă ca ochiul unei furtuni, care dacă foloseşte estetici ale pandemiei, o face cu sobră eleganţă - va rămâne în memorie mai viu decât altele. Semnificaţiile piesei inspirate de povestea unui pădurar care în 2019 a plătit cu viaţa vigilenţa sa prea incomodă pentru influenţi jefuitori de lemne sunt înteţite prin succesiunea tensionată a scenelor în care căutarea dreptăţii pe trasee vegheate aprig de atotputernicii zilei se dovedeşte mereu doar o jalnică iluzie. Orice posibilă cale spre lumină se transformă negreşit într-un drum barat de obstacole, aducând în prim-plan o tragedie repetabilă, stârnită de eterne lăcomii şi laşităţi cărora nu li se poate opune nici demnitatea şi nici rarele excepţii ale unui sistem corupt.

Tinerii actori care animă această variantă de reconstituire au atu-ul trecerii prin experienţe profesionale diverse şi reuşesc prin interpretările lor să iradieze ceva cathartic - revolta lor atât de bine controlată, ce intră în alchimiile interioare ale personajelor (fie direct, fie prin contrapunctul unei neîndurătoare ironii) este mai arzătoare decât un articol vitriolant care ar condamna faptele reprobabile pe care piesa le înfăţişează.
Ioana, văduva lui Savin, a pădurarului care-şi semnează sentinţa la moarte prin nesocotinţa de a observa şi de a vrea să denunţe distrugerea copacilor, are poate alura unor alte eroine bătăioase puse în contexte similare, însă aici dorul, voinţa de a-şi croi potecă dreaptă prin hăţişul atâtor minciuni, slăbiciuni omeneşti şi manipulări, micile duioşii ce ar vrea să dizolve absenţa care-i descentrează universul au miezul moale al unei vulnerabilităţi ce nu poate fi nicidecum scut în lupte inegale. La Irina Sibef nu e vorba de fragilitate, ci de cumplita descumpănire a unei femei care nu vrea să se lase, dar care nu se mai poate încrede în nimic la vârsta tuturor speranţelor. E vorba de tristele evidenţe care o împing în cele din urmă să ia calea oraşului, adică a unui spaţiu unde nu-şi vede rostul. Ioana nu a cunoscut niciodată un alt loc decât cel căruia crima şi ameninţările, când voalate, când pe faţă, i-au distrus învelişul protector, cochilia singurului "acasă" pe care-l ştie. Imaginea femeii sub voalul diafan de mireasă urzit din firele viselor ce o unesc cu bărbatul ei ucis - stând sub acelaşi voal ca sub un giulgiu - are o inocenţă sfâşietoare. E o imagine care ridică un plâns tăcut din adâncuri, lacrimi dintre cele ce sapă şi mistuie, prin care oamenii ţes între ei pânzele compasiunii şi ale unor înţelegeri prea târzii.
 

Cap al vicleşugurilor criminale, Primarul se aruncă în scenă cu aplombul unui personaj de fabulă, cu grimase ca de lup afişând un aer vag blajin, firoscos, chiar înţelept, dar doar până iese la atac cu toată cruzimea, abia având timp să-şi arunce din mers blana de oaie cu un gest nonşalant. Cu fine nuanţe, Răzvan Bănuţ apasă în forţă pe claviatura dispreţului faţă de oameni şi legi, mergând de la aroganţă, sub o mască spăşită, la persiflare neruşinată. La ocazie, trece şi prin cadenţele solemne ale Odei în metru antic pe care o recită din rărunchi, nu-i aşa?, ca orice român adevărat, bun patriot. Dar aici referinţele oportuniste sunt scoase la iveală cu abilitatea unui prestidigitator, îmbinând într-un unic gest, cu dizgraţioasă naturaleţe, primitivismul mocirlelor şi cinismul invocării purităţii de neatins a stelelor singurătăţii... Râsul izbucnit spontan din şocul acestui aberant comportament se chirceşte în zarea gravă a realităţii.
Procurorul e o slabă contrapondere în mecanismul bine uns al malversaţiunilor inventive la nesfârşit. Bine distribuit, Florin Suciu îşi consumă calmul metodic ca la carte, notând sârguincios în carneţele faptele care abia pot fi răbdate de hârtie. Intenţii bune, sabotate cu tot atâta calm de primarul uns cu toate alifiile, care în final îi dă şi un perdaf proteguitor, ca un părinte indulgent unei odrasle buclucaşe care a comis din neatenţie încă o boacănă. Şi care o să ştie mai bine pe viitor.

Regizoarea nu insistă asupra unor asemenea momente de o putere reţinută, le prezintă într-un fel net, curat care după o secundă explodează interior şi răvăşesc totul în calea lor. Există o ştiinţă a calibrării acestor momente care ţin şi de timp, şi de ritmuri, şi de intensitate - Adina Lazăr stăpâneşte cu mână sigură aceste ingrediente nărăvaşe care ar fi putut bascula echilibrul montării. Iar muzica pătrunsă de un fior de departe, de vibraţii tulburătoare (Adrian Piciorea) şi scenografia simplă, cu o reuşită polivalenţă funcţională (Andreea Tecla) le susţin cu o discreţie care sporeşte armonia semnelor teatrale.
Undeva între bine şi rău, apare Vecinul, un prieten (până la proba contrarie) al văduvei. Dar şi el, ca tot omul, se află sub vremi, fiind apăsat de vini şi îndatorat primarului. Şi cât de uşor se perturbă astfel busola morală... Emanuel Cifor joacă în dublu rol interpretându-l şi pe Şeful Ocolului Silvic - şovăind şi acolo între direcţii ce destramă şi îl pun în dileme pe care nu e pregătit să le înfrunte. Apariţiile lui dau o anume căldură pentru că aceste personaje nu au neapărat ceva de dovedit, nu au valori simbolice, sunt victimele care pot deveni călăi şi acest balans imprevizibil, deşi nu le face simpatice, le adaugă stropul de umanitate care le apropie de spectatori.

Între episoadele dense sunt intercalate sugestive cortine video: imaginile coroanelor unor copaci înalţi cu freamăt neliniştit, peste care se suprapun vocile făptaşilor crimei încheagă firul întâmplărilor, dându-le luciul întunecat, nemediat al realităţii. Când pe scenă sunt simţite, discutate, ghicite, reconstituite fapte care urcă temperatura, aceste clipuri au conturul unor documente extrase din dosare care ancorează şi încarcă centrele de greutate ale montării cu materia brută a întâmplărilor.

Sfârşitul nu aduce nicio boare de optimism, nicio promisiune. Demnitatea văduvei aflate - după un an de deliberări fără rezolvare - literalmente la o răscruce, apucând drumuri străine de fiinţa şi dorinţele ei şi păstrând o ramură verde într-o casetă de sticlă ca un memento al vieţii curmate prea devreme - al verdelui tăiat - dă gustul eşecului lamentabil al unei societăţi europene a secolului XXI. E un final aspru care dezarmează prin absenţa apăsărilor pe pedalele emoţiilor. "Unde-i dreptatea, unde...?", se întreabă retoric spectatorul laolaltă cu Ioana, simţind lipsa de răspuns ca o sumă de neputinţe covârşitoare pe care e nevoit să şi le asume.

Votul publicului desfăşurat în paralel cu votul juriului la Gala UNITER 2021 a desemnat Verde tăiat drept cea mai bună montare dintre cele nominalizate. Şi poate aici e şi firava umbră a speranţei refuzate de spectacol. Cea care duce la o altă întrebare rămasă şi ea deocamdată fără răspuns: oglinda hamletiană a teatrului pe care piesa o pune în faţa vinovaţilor va avea odată şi odată puterea de a schimba ceva?