noiembrie 2021
Festivalul Internaţional de muzică de cameră SoNoRo, 2021
La 4 noiembrie 2021 a avut loc un nou concert din cadrul Festivalului SoNoRo - 2021, intitulat The Maker and the Listener (Făuritorul şi Ascultătorul), eveniment desfăşurat la sala Mihail Jora a Societăţii Române de Radiodifuziune.

Ediţia 2021 a Festivalului de Muzică de Cameră îi aniversează deopotrivă pe scriitorul Jorge Luis Borges şi pe compozitorul Astor Piazzolla. Astfel, titlul concertului este inspirat de povestirea El hacedor / The Maker / Făuritorul - 1960, fiind o invitaţie către visare, elemente naturale şi senzorialitate - în două cuvinte - deliciile memoriei [1]. "Majoritatea operelor lui Borges (Ficciones / Ficţiuni, El Aleph sau El libro de los seres imaginarios / Cartea fiinţelor imaginare) abundă de alegorii metaforice, pline de fantezie; ele aproape că au desfiinţat graniţele dintre proză şi poezie [2].

În programul serii de la Radiodifuziune au fost incluse lucrări muzicale precum Serenade Lointaine (Serenadă îndepărtată) pentru trio cu pian de George Enescu, Trio cu pian în si bemol major «Arhiducele», op. 97 de Ludwig van Beethoven şi Sextetul de coarde în mi bemol major, H. 107 de Frank Bridge, interpretate de muzicienii Tatiana Samouil - vioară, Irina Mureşanu - vioară, Maria Jurca - vioară, Tomoko Akasaka - violă, Răzvan Popovici - violă, Julian Arp - violoncel, Ştefan Cazacu - violoncel, Diana Ketler - pian şi José Gallardo - pian.


 Concertul a debutat cu Serenade Lontaine pentru trio cu pian (1903) de George Enescu, interpretată de Maria Jurca - vioară, Ştefan Cazacu - violoncel şi Diana Ketler - pian.

O temă suavă, intonată de vioară şi violoncel la unison (ambele con sordino), se auzea îmbrăcată de acompaniamentul cu acorduri marcate pe fiecare timp al măsurii, de către pian.


Muzica se desfăşura precum un cântec romantic, interpretat noaptea sub ferestrele unei persoane dragi, în semn de iubire. Ascultam un motiv muzical generator, ce se regăsea pe parcursul întregii serenade. O formule ritmică de triolet - o lenevire a mişcării - urmată imediat de o alta de troheu legănau discursul învăluit de armonii consonante. Arpegii ascendente de romanţă erau rostogolite cu candoare la pian. O miniatură splendidă, cântată cu emoţie şi puritate sufletească, în spiritul lui George Enescu, cel ce spunea că "ceea ce contează în artă, este să vibrezi tu însuţi şi să-i faci şi pe alţii să vibreze".

A urmat Trioul în si bemol major, op. 97«Arhiducele» de Ludwig van Beethoven, interpretat de Irina Mureşanu - vioară, Julian Arp - violoncel şi José Gallardo - pian.


 Lucrarea camerală a fost scrisă în anul 1811 şi dedicată lui Rudolph Johann Joseph Rainier, Arhiducele Austriei, Prinţul Regal al Ungariei şi Boemiei, Cardinal-Arhiepiscop de Olomouc, un iubitor al artelor şi sponsor al lui L. van Beethoven (cel care i-a dedicat un total de paisprezece compoziţii).


Trio-ul în si bemol major are patru mişcări: 1. Allegro moderato; 2. Scherzo (Allegro); 3. Andante cantabile ma però con moto. Poco piu adagio; 4. Allegro moderato - Presto.

Trioul este o capodoperă. Toată evoluţia spre monumentalitatea genului îşi găseşte aici împlinirea. Şi acest fapt se datorează atât amplorii arhitecturii, cât şi bogăţiei expresiei. De asemenea, apare în această lucrare camerală beethoveniană inversarea ordinii tradiţionale a părţilor, Scherzo-ul înaintea Andante-lui.

Ascultam încântat cum în prima parte vocile jubilau, iar pianul susţinea viguros întregul discurs. Ideea principală a formei de sonată, sub forma unei melodii senină, era dotată cu o forţă maiestuoasă. Aceasta era prezentată la mâna dreaptă a pianului, în octave, reluată de violoncel şi ulterior de către vioară. Tema secundă enunţată de pian se desfăşura calm, instrumentele cu coarde completând armonia. A urmat Dezvoltarea, în care "concepţia fragmentării materialului tematic genera o pluralitate de aspecte melodice, ce se diversificau din nou printr-o sumă de procedee armonice imitative, figurative" [3]. Muzicienii de pe scena Radiodifuziunii utilizau întreg arsenalul de mijloace necesare expresiei. Părea că terţe, sexte şi decime paralele se perindă pe un ecran sonor, culminând în secvenţele dinaintea Reprizei. Scherzo-ul a adus în prim plan gluma muzicală. Expresia s-a schimbat însă radical, odată cu secţiunea de tranziţie către Trio. Asupra discursul muzical plana acum o stare de suspendare miraculoasă. Apoi, în chip neaşteptat, a izbucnit un Ländler ce se dezvolta prelung. Frumos a sunat şi revenirea Scherzo-ului, readucând atmosfera exuberantă. Coda, cu acele game rapide în fortissimo, a încheiat strălucitor partea a doua. Andantele cantabile, ma peró con moto, un lied splendid, o temă cu variaţiuni (precum o fantezie bogată), se desfăşura într-o perfectă unitate, constituind miezul lucrării beethoveniene. După prezentarea temei, variaţiunile erau brodate cu multă migală, iar figuraţiile îşi menţineau cu stricteţe tematismul. Cât de logic au construit această parte cei trei interpreţi, urmărind progresia ritmică de la o variaţiune la alta! Pianul înfăptuia diviziunea: în prima variaţiune pulsau trioletele, apoi în cea secundă cvartoletele, în a treia dublele triolete, iar apoi în a patra, treizecidoimile. Minunat era realizat dialogul dintre vioară şi violoncel, pe fondul armonic al pianului.


 În finalul Trio-ului aerul meditativ era spulberat. I-a luat locul un duel între cele două grupuri de instrumente. Uimitor, cum doar trei instrumente reuşeau să declanşeze astfel de sonorităţi simfonice. Motivele muzicale cu caracter marţial erau iniţiate de vioară, alături de violoncel. Iar pianul le răspundea prin salturi succesive de nonă. În ultima secţiune a finalului, Presto, toate vocile se uneau sub patronajul pianului, iar impresia de bună dispoziţie triumfa.


Am ascultat o interpretare de zile mari a acestui celebru Trio Arhiducele de Ludwig van Beethoven.

După pauză, am ascultat Sextetul de coarde în mi bemol major, H. 107 de Frank Bridge [4], interpretat de Tatiana Samouil - vioară, Maria Jurca - vioară, Răzvan Popovici - violă, Tomoko Akasaka - violă, Julian Arp - violoncel şi Ştefan Cazacu - violoncel.

Sextetul, compus între anii 1906 şi 1912 este alcătuit din trei părţi: 1. Allegro moderato; 2. Andante con moto; 3. Allegro ben moderato.

Ascultam cum în prima mişcare a sextetului, o melodie maiestuoasă, care stabilea instantaneu caracterul lucrării. Muzica se desfăşura într-un ritm lejer. Interpreţii sextetului relevau deopotrivă bogăţia texturii tonale şi schimbările contrastante de tempo. A doua idee muzicală răsuna tandru şi romantic. În Andante con moto, partea a doua, un intermezzo expresiv era urmat de un scherzo plin de viaţă, în tonalitate minoră. Finalul, Allegro ben moderato, debuta cu un pasaj cromatic izbitor. În continuare, se reintroducea materialul tematic, diferit înveşmântat, din mişcările anterioare ale sextetului.

Observam cum limbajul muzical folosit în sextet este unul mai degrabă static, relaxat şi liric, în opoziţie cu unul dramatic, conflictual ori supus unui progres dinamic impetuos.

 Timbrul viorilor suna cald şi omogen, atât în zonele de dialog, cât şi în cele de duet acompaniat.


 Scriitura densă necesita o acoperire a tuturor registrelor şi o susţinere a frazelor muzicale de mare întindere. Iar aceşti muzicieni au 'îmbibat' spaţiul cu sonorităţi al căror spectru bogat în armonice - aşa cum doar instrumentele cu coarde îl generează - creau o stare dincolo de confortul intelectual, un 'halo rezonator' subtil, din care răsăreau melodii expresive.


 Maniera de acompaniament era una minunată: părea un cerc luminos ce învăluia un punct luminos, în tentativa de a-i dezvălui misterul.


 Intervenţii calitative, cu îmbinări de sunete asortate cu portamento, erau executate la cele două violoncele prin imitaţie, în stilul muzicii lui Bridge, din perioada post-romantică a creaţiei sale.


Aplauzele îndelungate ale publicului din sala Radio, dar şi gândurile recunoscătoare ale celor care vizionau concertul on line, precum şi flori dăruite din inimă, i-au răsplătit pe muzicieni.


 Revenind la conceptul filozofic al lui Borges despre timp, audierea acestor lucrări - interpretate cu dăruire, autenticitate şi puritate stilistică - ne facilitează 'cutreierarea' prin epoci culturale diferite şi totodată 'desprinderea' de realitatea sumbră a prezentului; iar toate acestea, prin înlocuirea timpului cronologic neiertător, cu cel subiectiv, uman. Astfel, reuşim să acostăm pe insule de frumos artistic, pe care, şi unde, aceşti muzicieni magnifici, ne duc să 'poposim'.


NOTE
[1] "Dar într-o dimineaţă s-a trezit; a privit, fără să se mai alarmeze, lucrurile întunecate care îl înconjurau şi, în mod inexplicabil, a simţit, aşa cum recunoaşte cineva o melodie sau o voce, că acum totul se terminase şi că le-a înfruntat, cu teamă, dar şi cu bucurie, speranţă şi curiozitate. Apoi, a coborât în memoria sa (s.n.), care i se părea nesfârşită, şi din acel vertij a reuşit să scoată la suprafaţă o amintire uitată, care strălucea ca o monedă sub ploaie, poate pentru că nu o privise niciodată decât în vis."
[2] Enciclopedia Universală Britannica. Volumul 2, citată în articolul Sărbătoritul zilei: Jorge Luis Borges, de Zoran Gruici.
[3] Berger, Georg Wilhelm: Ghid pentru muzica instrumentală de cameră; Editura Muzicală, Bucureşti, 1965, pag. 97.
[4] Frank Bridge (1879-1947) a fost un compozitor, violonist şi dirijor englez. A învăţat să cânte la vioară de la tatăl său, ulterior cântând în orchestrele de teatru. A studiat compoziţia cu Elizabeth Sprague Coolidge şi apoi, cu Charles Villiers Stanford, la Royal College of Music din Londra. Mai târziu, a cântat la violă în importante cvartete (Grimson şi Joachim) şi a desfăşurat de asemenea, o susţinută activitate de dirijor. Creaţia sa, iniţial a fost influenţată de Brahms şi de post-romantism. Bridge a scris o serie de piese pastorale şi elegiace pentru cor, pentru cor şi orchestră şi pentru pian. A compus un poem simfonic Mid of the Night, Suita orchestrală Marea, precum şi o lucrare simfonică în memoria pachebotului RMS Lusitania (scufundat la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20). Compozitorul Benjamin Britten a fost unicul discipol al lui Frank Bridge. Sub influenţa lui Claude Debussy şi Igor Stravinski, Bridge a scris Poemul dansului. Lucrările sale pentru orgă sunt foarte populare. După 1915 şi-a schimbat stilul compoziţional, influenţat fiind de creaţia lui Alban Berg şi Williams Vaughan. A compus cvartete de coarde, Rapsodia simfonică «Enter Spring», Concertul elegiac pentru violoncel şi orchestră «Oratio», Rapsodia pentru pian şi orchestră «Phantasm», «Uvertura Rebus».


0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
05.12.2021 câteva zile
06.12.2021 câteva zile
07.12.2021 câteva zile
08.12.2021 câteva zile
09.12.2021 câteva zile

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus