noiembrie 2021
Festivalul Internaţional de muzică de cameră SoNoRo, 2021
Ultimul concert din Bucureşti al acestei ediţii a festivalului SoNoRo, a avut loc pe 7 noiembrie 2021, în sala Ateneului Român. În program au figurat lucrări de Robert Schumann, Antonín Dvořák şi George Enescu, interpretate de muzicienii Gilles Apap (vioară), Tatiana Samouil (vioară), Irina Mureşanu (vioară), Răzvan Popovici (violă), Andreas Brantelid (violoncel), Manuel Fischer-Dieskau (violoncel), Diana Ketler (pian) şi José Gallardo (pian).

În prolegomene, directorul festivalului, domnul Răzvan Popovici a spus că acest concert a fost intitulat Anatomy of Happiness (Anatomia fericirii) tocmai pentru a exprima bucuria de a cânta într-o sală frumoasă, cu un public care să potenţeze energiile interpreţilor, astfel încât muzica de cameră oferită să dobândească cu adevărat viaţă. Deşi Jorge Luis Borges nu a scris nici o carte în întregime despre fericire, în epigraful povestirii sale The Library of Babel (Librăria lui Babel), a preluat idea de melancolie din cartea englezului Robert Burton, intitulată The Anatomy of Melancholy (Anatomia melancoliei), din 1621. Acesta spunea ironic: "Scriu despre melancolie, fiind ocupat să evit melancolia". El arată cauzele acestei dispoziţii, observând că ea se declanşează cu fiecare mic prilej de întristare, nevoie, boală, necaz, angoasă, frică, durere, pasiune sau tulburare a minţii. Borges a păstrat de aici, doar idea că cei ce scriu despre melancolie sunt depresivi, din cauza enormei informaţii care îi asaltează, într-o lume în care individul nu valorează cât ar trebui. De aceea, spunea Răzvan Popovici pe scena Ateneului, ne putem opune acestei stări prin bucurie, veselie, precum şi prin plăcerea ascultării unei muzici frumoase, într-un cuvânt prin fericire.

 Domnul Steven van Groningen, Preşedintele Raiffeisen Bank, Partener principal încă de la a doua ediţie a festivalului, a lăudat faptul că festivalul continuă chiar în condiţiile grele de astăzi şi a apreciat că se foloseşte inclusiv tehnologie modernă, transmisiuni on line.

 Concertul a fost deschis cu selecţiuni din ciclul pentru pian solo Kinderszenen (Scene din copilărie), op. 15 de Robert Schumann, compus în anul 1838, una dintre cele mai cunoscute şi iubite compoziţii din literatura acestui instrument. Pianistul José Gallardo a interpretat şapte din cele 13 piese: 1. Von fremden Ländern und Menschen (Despre ţări şi popoare străine); 2. Kuriose Geschichte (O poveste curioasă); 3. Hasche-Mann (Hasche omul); 4. Bittendes Kind (Copil rugându-se); 5. Glückes Genug (Fericire perfectă); 6. Wichtighe Begebenheit (Un eveniment important); Träumerei (Visare). Muzica lui Schumann nu urmăreşte să zugrăvească diferite momente ce alcătuiesc viaţa copiilor, ci reflectă amintirile propriei copilării a compozitorului. Fiecare scenă este învăluită în duioşie, fie că este gravă - când e vorba de rugăciune, de vis sau stând fermecat la gura sobei ori meditând -, fie că este naivă - ca atunci când el se joacă de-a v-aţi ascunselea, "galopează" pe calul de lemn, îşi ia zborul în fantezie sau atunci când ascultă poveşti.

Da! copilul este o fiinţă divină atâta timp cât nu este înmuiat în culoarea cameleonică a omului matur [1].

  

  Cu câtă discreţie pianistul José Gallardo ştie să sugereze diferitele stări sufleteşti în fiecare dintre aceste scene! Splendidă a fost menţinerea sa într-o simplitate poetică evocatoare, prin mijloace expresive specifice pianului. Sunete picurate din inimă! Ascultam linia melodică unduitoare şi fluentă a discursului muzical din Visare, în care era reflectată o lume a purităţii, care, credem, că nu este nimănui străină. 


 Au fost realizate multe transcripţii ale acestei minunate miniaturi schumanniene, Visare.


Concertul a continuat cu Adagio şi Allegro pentru violoncel şi pian în la bemol major, op. 70 de Robert Schumann, în interpretarea lui Manuel Fischer-Dieskau {2], acompaniat de José Gallardo. O lucrare scrisă în anul 1849, pentru corn (cu valve) şi pian, apoi aranjată în versiune pentru vioară şi pian, violă şi pian şi ulterior, pentru violoncel şi pian. Titlul ei iniţial era Romance şi Allegro. Un opus romantic, care relevă cele două laturi opuse ale personalităţii compozitorului german: pe de-o parte nostalgic - introspectiv şi pe de altă parte furtunos-exuberant.  

 Ascultam firul melodic al violoncelului. Motivele erau construite sonor urmând o simetrie elegantă, în care dinamica interioară a discursului sublinia consecvent maximul tensional. În spirit romantic violoncelistul Manuel Fischer-Dieskau realiza fluenţa frazelor muzicale incorporând portamento-ul ascendent, splendid vibrat, amintind de cantabilitatea unei mezzosoprane ce intonează un salt intervalic. Izbucniri ale unor dorinţe pline de regrete se traduceau prin acele fortepiano suspinate. Allegro con brio, atacat fără pauză între părţi, aducea pasaje cu triolete sprintene contrastând cu cantilene pline de serenitate. Secţiunea poco tranquillo, cu acea modulaţie îndepărtată, schimba atmosfera, liniştind efemer alergarea. Pianul susţinea cu un ritm sincopat melodia violoncelului. Revenirea la primul tempo a readus tumultul, iar Coda, Schneller (più moso) a încheiat piesa cu virtuozitate, într-un spirit optimist.


 În continuarea serii muzicale de la Ateneu, am ascultat Bagatela pentru cvartet cu pian în sol minor, op. 47 de Antonin Dvořák [3], în interpretarea Irinei Mureşanu - vioară, Tatiana Samouil - vioară, Manuel Fischer-Dieskau - violoncel şi José Gallardo - pian.


 Lucrarea a fost compusă în anul 1878. Tema care se aude în prima şi a treia parte este preluată din cântecul popular Hrály dudy (Cântau cimpoaiele).


 Pe parcursul lucrării ascultam cum apăreau diferite genuri muzicale mai rar alăturate, ca de pildă: un menuet de modă veche şi un canon între vioara întâi şi violoncel. Cu toate acestea, tema - un veritabil moto - conferea întregului, echilibru şi frumuseţe melodică, datorită timbrului, dinamicii şi articulaţiei ei.

În interpretarea instrumentiştilor serii, prima bagatelă un Allegretto scherzando într-o tonalitate minoră, era plin de spirit şi de contraste de dispoziţie, alunecând de la tonalitatea minoră la una majoră şi înapoi. În această mişcare, pianul (în original un armoniu) funcţionează ca o parte de bas, în timp ce partea de violoncel, de obicei basul majorităţii cvartetelor, avea rolul de voce de mijloc, cântând linii de pizzicato în mişcare. Viorile cântau când melodia, când armonia.


 Violoncelul realiza uneori liniile melodice ale instrumentelor superioare.


 Pianul, mai puţin prezent, pur şi simplu servea la crearea unei texturi generale, aşa cum o face prin multe dintre cele cinci piese. Abia la sfârşit, el are un solo scurt, încheind mişcarea.


 După Introducerea expansivă, cromatică şi aventuroasă, muzica evolua spre dulcele Larghetto în mi major. Lirică şi fluentă, aducea la iveală şi un menuet (Grazioso) luxuriant. Apoi, a urmat Scherzo-ul, un dans boem, cu ritmurile sale caracteristice, în tonalitatea la minor, împreună cu secţiunea Trio în la major, introduceau o atmosferă oscilând între întunecat-dramatic şi însorit-viu. A patra bagatelă, Andante con moto, - un canon având o melodie pastorală, transmisă de la un instrument la instrument - era cântată cu o splendidă întrepătrundere a vocilor, crescând în emoţie până la un punct culminant, apoi revenind în linişte. Muzica mă ducea cu gândul la idei muzicale din Cvartetul american al lui Antonin Dvořak. În bagatela finală, un Allegretto - precum un set complex de variaţiuni beethoveniene în do minor - tema primei mişcări revenea, de astă dată cu un aer mai lejer şi jucăuş, furnizând senzaţia de accelerare. În plus, bagatela cuprinde o secţiune contrastantă, făcând această mişcare de două ori mai lungă decât celelalte. Stările de spirit se schimbau rapid, atât între secţiuni, cât şi în interiorul lor. Tema iniţială revenea la sfârşit, concentrată într-o fugă frenetică, în do major.


 Cunoscutul violonist nonconformist, Gilles Apap, împreună cu pianista Diana Ketler au adus în faţa auditoriului din sala Ateneului Român Suita pentru vioară şi pian «Impresii din copilărie», op. 28 de George Enescu. În debutul suitei am ascultat tabloul Lăutarul.


Suita scrisă în anul 1940, cuprinde zece tablouri: Lăutarul, Bătrânul cerşetor, Pârâiaşul din fundul grădinii, Pasărea din colivie şi cucul din perete, Cântec de leagăn, Greierul, Luna prin fereastră, Vântul în horn, Furtună în noapte, Răsărit de soare. [5]

O lucrare instrumentală programatică, unică în literatura viorii, extrem de complexă şi dificilă, pe care cei doi interpreţi au cântat-o emoţionant cu virtuozitate, rafinament şi cu o deosebită autenticitate.

Gilles Apap a oferit prin interpretarea sa o versiune în care spontanul şi elaboratul coexistau, iar simbioza naţional universal a convins şi a dat excelente roade. Artistul a surprins - dincolo de partitura extrem de încărcată cu termeni de expresie, agogică, mişcare, timbru, dinamică şi elemente de tehnică - sensul acestei capodopere: nostalgia copilăriei. În acel preludiu introductiv al suitei, Lăutarul, precum şi în următoarele două tablouri (Bătrânul cerşetor şi Pârâiaşul din fundul grădinii) muzica zugrăveşte impresiile copilului asupra lumii exterioare.

Următoarele tablouri reprezintă percepţia copilului asupra unor elemente din interiorul casei părinteşti (Pasărea din colivie şi cucul din perete, Cântec de leagăn), pentru ca celelalte tablouri să ofere perspectiva copilului asupra lucrurilor din exterior, văzute din interior (Greierul, Luna prin fereastră, Vântul în horn, Furtună în noapte). În ultimul tablou se revine la exterior (Răsărit de soare). Enescu a mers mai de grabă pe linia programatismului lui Hector Berlioz - redând viaţa în multicolora ei diversitate - decât pe calea lui Franz Liszt, un programatism cu caracter psihologic. Sensibilitatea excesivă a copilului Enescu nu a scăpat nimic din cele trăite, iar notaţiile din partitură, cu toate acele inflexiuni ale sunetului viorii sunt pe măsură.

Admiram bucuria violonistului Gilles Apap de a interpreta această suită. Ea se reflecta în naturaleţea gesturilor sale instrumentale. Uneori lăsa vioara de la umăr, parcă insuflând ideea de îndepărtare în spaţiu şi timp.


 În Lăutarul, secţiunea cu indicaţia Con brio, ritmato, rustico, avea farmecul unui joc popular. Accentele şi indicaţia ben marcato aduceau în prim plan o atitudine copilărească banală: ţâfna.

Sonorităţi imitând cântecul unei păsări sau reproducerea ceasului mecanic cu cuc aveau acea dezinvoltura în execuţie. Apoi în Bătrân cerşetor, tonul milog (lamentosose) se încadra perfect în sugestia Un poco andante, malinconico. Parcă se auzea vocea întreruptă de plâns a cerşetorului, redată prin acele anticipări repetate şi legate între ele. În tabloul Pârâiaşul din fundul grădinii, un moment de reverie, ascultam sonorităţile acvatice ale pianului, cu acele irizări timbrale, derivate din arpegii labirintice. În Cântecul de leagăn acele sub-legato-uri marcau pulsaţia celor două inimi, a mamei şi a copilului, ce bat alături. Întrezăream aluzii la un colind. Melopeea conducea spre lumea visului. Somnul îndepărta şi mai mult impresiile retrăite acum.

Violonistul Gilles Apap mânuia arcuşul cu o mare dexteritate, utilizând elemente de articulare enesciene (louré, portato), construind fiecare motiv şi idee muzicală cu rafinament (filajul şi auto-filajul sunetului). Cât de frumos au aplicat cei doi interpreţi rezonanţa acordurilor în finalul tabloului Pârâiaşul din fundul grădinii, unde sugestia de volatilizare căpăta o tentă ocultă (suflete care se duc...)! Urmăream apoi, cum în Luna pătrunde pe geam, legato-ul pe suprafeţe mari unifica detaliile, uneori suspendând vocile. Tot aici, interpreţii făceau să se nască imagini conţinând umbre lăsate de razele astrului nopţii, pe obiectele din casa copilăriei. Minunat erau realizate acele franjuri întunecate cu ajutorul câtorva cezuri plasate ideal.

Registrul supra-acut al viorii era utilizat de Gilles Apap cu o desăvârşită plasticitate în descrierea păsării captive din colivie, printr-un tremolo fin la vârful arcuşului şi con sordino.


Cucul agăţat din perete cu cele şapte semnale, în interpretarea lui Gilles Apap imita fluieratul păsării de jucărie din ceasornic, printr-o articulaţie voit silabisită, folosind trăsături de arcuş reluate.

Ţârâitul greierului era reprodus alternativ de vioară - în manieră gettando l'arco - şi de pian. Trecerea de la flageolete artificiale la cele naturale conferea o vădită schimbare timbrală, marcând Răsăritul soarelui, ultimul tablou al suitei.


Diana Ketler a cântat splendid această partitură, colaborând excelent cu violonistul Gilles Apap şi redând sensurile acestei suite prin sunetele atât de diversificate coloristic ale pianului.

În cadrul Festivalului Internaţional George Enescu, ediţia 2015, pictorul Dorin Coltofeanu, a expus mai multe tablouri - zece dintre acestea dedicate creaţiei enesciene - prin care a transpus şi transmis "o lume onirica, cu mult mister, dar guvernată de o perfectă ordine puritate, solemnitate, linişte, prin culorile diafane, aproape transparente, transpuse pe pânză" [4].


 După pauză, Răzvan Popovici a dezvăluit titlul ediţie următoare a Festivalului SoNoRorientexpres - 2022 (Istanbul, New-York, E.T.).

A urmat Cvintetul cu pian nr. 2 în la major, op. 81, B. 155 de Antonin Dvořák, interpretat de Tatiana Samouil - vioară, Gilles Apap - vioară, Răzvan Popovici - violă, Andreas Brantelid - violoncel şi Diana Ketler - pian.


 Cvintetul a fost compus între 18 august şi 8 octombrie 1887 şi a avut premiera la Praga, la 6 ianuarie 1888. Lucrarea camerală are patru părţi: 1. Allegro ma non tanto; 2. Dumka. Andante con moto; 3. Scherzo (Furiant). Molto vivace; 4. Final. Allegro.

Admiram cum tema lirică a violoncelului, pe un ritm uniform şi susţinută de pian, se transforma luând amploare, ca apoi, viola să prezinte cea de-a doua idee muzicală a Expoziţiei formei de sonată a primei părţi.


 Aceste două teme erau dezvoltate în profunzime, în special de prima şi a doua vioară, creând un cadru melodic extrem de colorat.


 După Repriză, o Codă aprigă, cântată cu virtuozitate a încheiat prima parte.

A doua mişcare a cvintetului are la bază o baladă ucraineană, dumka [6].

  

 Ce frumos suna tema principală, o melodie melancolică interpretată la pian, presărată cu interludii mai rapide şi mai vesele! Refrenul elegiac apărea mereu preschimbat la pian. Primul Cuplet era intonat superb de cele două viori, cu un sunet romantic bine vibrat.


Cupletul central contrasta prin vigoare şi rapiditate.

Partea a treia a cvintetului, un Scherzo face aluzie la un dans tradiţional boem Furiant [7] Ascultam cum violoncelul şi viola dialogau asigurând ritmicitatea, pe melodia afirmată de vioară. Trio-ul a adus o atmosferă mai calmă.


 Finalul, o polka plină de viaţă şi luminozitate a fost cântat cu aplomb şi mult bun gust. Maniera de emisie era una plină de elasticitate (spiccato cizelat). În Dezvoltare, vioara conducea tema spre o fugă. Apoi, în Codă coralul a sunatcu claritate, iar după acel tranquillo discursul s-a precipitat (accelerando), cvintetul încheindu-se sclipitor.

Muzică şi muzicieni pe care îi iubim şi îi aşteptăm să revină în recitaluri.


NOTE 
https://en.wikipedia.org/wiki/The_Anatomy_of_Melancholy
[1] Friedrich Hölderlin: Hyperion, Neudruck (Ed. G. Mieth), Herrsching o. J., p. 1180.
[2] aceeaşi lucrare a putut fi audiată în recitalul din 12 septembrie 2021 de la sala Auditorium, din cadrul Festivalului Internaţional George Enescu 2021, violoncelistul Manuel Fischer-Dieskau, cântând atunci, alături de pianistul Cyprien Katsaris.
[3] Dintre compozitorii care au scris bagatele amintim pe: François Couperin, Ludwig van Beethoven, Camille Saint-Säens, Jean Sibelius, Béla Bartók, Antonin Dvořak, Anton Webern şi György Ligeti,
[4] citat din criticul de artă Corneliu Antim, în articolul semnat de Liliana Matei, în ziarul Metropolis, din 2 septembrie 2015.
https://www.ziarulmetropolis.ro/impresii-din-copilarie-de-dorin-coltofeanu-expozitie-in-cadrul-festivalul-international-george-enescu/
[5] Prima audiţie a avut loc la 22 februarie 1942, la Ateneul Român, cu George Enescu la vioară şi Dinu Lipatti la pian. Suita a fost dedicată lui Eduard Caudella, primul profesor de vioară al lui George Enescu.
[6] Dumka înseamnă gând. În muzica clasică, dumka a ajuns să însemne un tip de muzică instrumentală care implică schimbări bruşte de la melancolie la exuberanţă.
[7] Furiant este un dans bohemian rapid, cu măsuri alternative de 2 şi 3 timpi şi cu schimbări dese de accente. 



0 comentarii

În programul cultural

Online, click aici
05.12.2021 câteva zile
06.12.2021 câteva zile
07.12.2021 câteva zile
08.12.2021 câteva zile
09.12.2021 câteva zile

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus