Ivan Vîrîpaev (sau Ivan Aleksandrovich Vyrypaev) face parte din categoria dramaturgilor contemporani care nu pot fi indiferenți la problemele lumii, la durerile omului, astea cu care se confruntă el astăzi, de oriunde ar fi. Textele lui au substanță, mustesc de conținut, sunt cărnoase și te pun pe gânduri, cum se pare că l-au pus pe gânduri și pe regizorul Bobi Pricop, un regizor tânăr, dar care, nu numai prin aceste două montări, dă dovadă de maturitate creatoare. Și aceste gânduri s-au materializat pe scenă, pe scena Teatrului Național "Radu Stanca" Sibiu și pe cea a Teatrului Național "I.L. Caragiale" București.
Primul spectacol realizat de Bobi Pricop pe un text de Vîrîpaev din FNT 2021 este Conferința iraniană. 9 personalități din Danemarca (o țară dezvoltată, cu o societate modernă, democratică, liberală, bla, bla, bla) și o personalitate din Iran sunt invitați să-și susțină, în cadrul unei conferințe, propria părere legată de "problema iraniană", văzută doar ca o convenție, cu referire, de fapt "la două principii fundamentale: tradiționalismul religios și raționalismul umanist." Toți sunt oameni cu retorică, sunt oameni inteligenți, cunoscuți, apreciați: profesori universitari, scriitori, jurnaliști, analiști politic, personalități din sfera religiei sau din cea muzicală. Fiecare, în discursul său, s-a raportat la lume prin propria personalitate, pornind de la premisa că discursul său, adevărul lui este cel mai important. Doar că discursul unuia va fi deturnat de discursul celuilalt, într-o adevărată înlănțuire demolatoare, și raportarea la "problema iraniană" se va face, cum altfel, pornind de la un raționament subiectiv, trecut prin filtrul personalității fiecăruia, departe de a exista vreun deținător al unui adevăr unic și general valabil. Fiecare are confruntările sale interioare cu lumea, cu adevărul, cu Dumnezeu, cu libertatea, pe care le dezvăluie, involuntar, celor de față. Fiecare și-a pregătit un discurs care să emoționeze și să atragă atenția și empatia celor prezenți, chiar dacă nu acesta era scopul întâlnirii.
Teme precum: viața, libertatea, religia, sexualitatea, adevărul sunt expuse și problematizate. Toți par a avea dreptate și niciunul, în același timp. Toți vor să fie liberi, dar înțeleg ce înseamnă libertatea? Toți dețin adevărul, dar știu care este adevărul? Toți cred în ceva, dar oare sunt siguri de credința lor? Toate discursurile acestea proiectează vieți, suflete, emoții, care sunt, de fapt, niște firicele de praf în universul acesta uriaș din care planeta noastră face parte. Și de la libertate, adevăr, religie se ajunge foarte ușor la alte problematici, dure, ascuțite, care lovesc și schimonosesc sufletul și mintea: depresia, ura, lipsa de comunicare.
"VREAU - ALLAH, DUMNEZEU DECIDE TOT - DREPTUL DE A CUNOAȘTE - LIBERTATE - VIAȚA CURGE PUR ȘI SIMPLU - CU ADEVĂRUL TE CONTOPEȘTI - VIAȚA ESTE O GREȘEALĂ TRAGICOMICĂ A IMPORTANȚEI LIBERTĂȚII INDIVIDULUI"
Nici unul din cei prezenți nu ajunge să vorbească, de fapt, decât de propriile-i confruntări cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu. Iranul, cu politica lui, cu libertatea sau absența libertății, cu tradițiile și obiceiurile lui, cu modalitatea de a se manifesta religios, devin pretexte pentru a vorbi despre sine și despre convingerile sale. Se tachinează reciproc, se privesc cu ironie, se privesc circumspect, se analizează unii pe ceilalți, se pândesc.
Fiecare discurs este însoțit de o anume muzicalitate, în concordanță cu tonalitatea vocii care îl rostește. Sunetele ce compun această muzică curg lin, plăcut, dacă vocea vorbitorului este una calmă și discursul său se derulează pe un ton pașnic, însă devin stridente, ca niște lovituri de obiecte ascuțite, dacă, din contră, tonul și discursul vorbitorului este unul incisiv. Uneori această muzică, întrucâtva galactică, semnată de Mihai Dobre, se oprește pentru a lăsa cuvintele rostite cu patos să răsune în urechile auditoriului.
Pe ecranul din spatele scaunelor pe care stau cei 10 participanți la conferință se proiectează un adevărat univers, care pornește de la un conglomerat de puncte ușor luminoase, care devine treptat un ceva precum mătasea, fluid, delicat, cenușiu, ca în final să formeze un glob mătăsos, negru, care se va metamorfoza într-o lună sau soare albastru, poate o formă de eclipsă totală.
Interpretarea actorilor a fost extrem, extrem de convingătoare, de veridică. Am avut în fața ochilor zece conferențiari, am avut în fața ochilor zece oameni cu preocupări și convingeri diferite, cu emoții și slăbiciuni. Nu vedeam niște actori interpretând niște personaje. Vedeam OAMENI. Și aici cred că a intervenit, pe lângă talentul fiecăruia, măiestria regizorală a lui Bobi Pricop.
Conferința este încheiată de o poetă din Iran, cu o experiență de viață marcantă, așa cum este viața multor femei din acea parte de lume, dar care a rămas în viață. Se vede cumva că vine dintr-o altă parte de lume, pe care, oricât am încerca să o înțelegem, nu avem cum. Un poem, venit de departe și dintr-un adânc sufletesc răsună în spațiul creat. Întunericul se lasă încet peste oameni și cuvinte.
OPREȘTE-TE! CAZI ÎN GOL ȘI TACI. ATUNCI VEI GĂSI IUBIREA
ASTA E TOT.
Conferința iraniană - Teatrul Național "Radu Stanca", Sibiu
Autor: Ivan Vîrîpaev
Traducere: Raluca Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Distribuția: Adrian Matioc, Florin Coșuleț, Adrian Neacșu, Ofelia Popii, Diana Văcaru-Lazăr, Ciprian Scurtea, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Raluca Iani, cu participarea extraordinară a lui Victor Rebengiuc
Și cu: Ioana Blaga-Frunzescu, Viorel Rață, Liviu Vlad
Scenografia, decorul și costumele: Oana Micu
Video: Dilmana Yordanova și Ovidiu Eftimie / Muzica originală: Mihai Dobre / Foto credit: Dan Șușa
Cel de-al doilea spectacol în care întâlnirea Vîrîpaev-Pricop mi-a părut de bun augur a fost UFO. Subiectul e unul de teatru în teatru, în care autorul își precizează, printr-o scrisoare, intenția literară de a prezenta, iată, tot 10 oameni, 10 povești, care să reflecte creația, actorii să interpreteze, după cerințele regizorului, care ar îndeplini voința autorului, personaj la rându-i în piesă, și cu participarea nemijlocită a spectatorului. O ars poetica aș putea spune, dacă mă gândesc bine.
Autorul spune că ar fi vrut să facă un film, dar că nu a găsit pe nimeni interesat, că din cei zece, trei nu erau chiar normali. Deci, rămân 7. Normali sau nu, rămâne de văzut. Asta dacă putem defini cu adevărat cele două noțiuni. Și ce povestesc acești 7 oameni, de vârste diferite, din locuri diferite, cu preocupări diferite? Povestesc despre o întâlnire cu OZN-uri, cu extratereștri.
Toate poveștile surprind emoția umană, ca și cum toți, dar toți suntem capabili de emoție. Aluatul din care suntem făcuți e maleabil, e aceeași plămadă, și dacă știi să lucrezi cu el, poți scoate la iveală binele din fiecare. Nu există numai oameni buni sau numai oameni răi.
Emily (Ada Galeș) este o tânără de 22 de ani din Australia. Întâlnirea cu UFO (Unidentified Flying Object), OZN spunem noi, a însemnat pentru ea descoperirea unui sentiment profund de siguranță, de deplină siguranță. Mai era un tânăr arab, care a simțit această întâlnire, dar care nu o putea confirma, nu îi permitea religia. Și Emily plânge pentru că toți suntem oameni, chiar dacă el e bărbat și ea e femeie.
Artiom (Istvan Teglas) este un bărbat de 35 de ani din Rusia, care trăiește la Hong Kong. "Este programator de jocuri și căcaturi virtuale". Uneori se droghează, bea bere, și întâlnirea din noaptea aceea a venit cu emoție, cu o emoție pe care nu o mai trăise până atunci. Și el va cunoaște LINIȘTEA, pe care nu o poate descrie, nu o poate povesti. Dar îi era atât de bine. Prin liniștea aceea acută, și-a dat seama în ce zgomot trăim, zi de zi, zgomotul gândurilor noastre, zgomotul vehiculelor, a pașilor... S-a lăsat de jocuri, și de hașiș, după această întâlnire.
Nick (Ciprian Nicula) are 23 de ani, american, muzician, dar și delivery boy ne spune că a învățat de la bunicul lui să îmbrățișeze un trunchi de copac atunci când este trist. Și-a ales copacul, într-o pădure din apropiere și dintr-o dată a simțit o prezență, ca mai apoi să invadeze LUMINA. A simțit simplitate, totul părea a fi simplu și a realizat cât de mult complicăm noi lucrurile și cât de important este să spunem Adevărul. Și că el, ca ființă, nu există, există doar lumea.
Robert (Mihai Călin), 49 de ani, directorul unei școli de strategii de afaceri de pe lângă Londra spune că până la acea întâlnire considera prostii toate chestiile ezoterice, moarte, extratereștrii. Era singur, la casa lui de vacanță, stătea pe terasă fumând un trabuc, când a simțit brusc că se face mic, că redevine copil. Și îi dau lacrimile. Copilăria înseamnă NECUNOAȘTERE și avea acea senzație că nu mai știe nimic. Dar ca să fii tu însuți, să te cunoști pe tine, nu ai nevoie de niciun fel de informație. Plângea și râdea, realizând câte lucruri inutile sunt în viața noastră. De atunci viața lui s-a schimbat.
Jennifer (Raluca Aprodu), 25 de ani, vânzătoare în New York. O ființă agitată, nebunatică, căreia "i se rupea de ce se spunea despre mine", și care afirmă că "arta e plină de muci, de văicăreli". Mergea într-o noapte spre casă și a fost aspirată de un OZN, de un UFO. Consideră că a fost aleasă ca să-și bage mințile în cap și ca să realizeze că nu are rost să te gândești că viața ar fi fost altfel dacă; nu există niciun dacă.
Johanna (Medeea Marinescu) din Illinois, are 40 de ani, are 3 copii, este casnică, soția unui om de afaceri. Se află în Peru, pe malul unui râu. Și-a dorit să vadă jungle, să asculte frumoasele cântece ale femeilor din Peru, să se bucure de natura și liniștea de acolo. Nu voia să asiste la un ritual șamanic, doar era o creștină, catolică, dar voia să asculte acele cântece, acele voci de femei. Dintr-o dată a simțit că vrea ACASĂ, dar acasă însemnând un acasă undeva, nu pe pământ. Și a înțeles că "scopul vieții nu e a trăi, ci să te întorci acasă. Viața e un drum. Și sensul vieții e drumul."
Viktor (Ion Caramitru) este reprezentantul unei firme petroliere rusești, profesor la Academia de drept, care mărturisește că a primit vizita scriitorului, adică a lui Vanea, pentru a face un film despre comunicarea cu extratereștri. Era gata să-i dea acești bani, adică, implicit, vorbind de Rusia, să-i piardă. Dar a realizat că acești oameni nu există, că ei sunt de fapt personaje, și că toate monoloagele sunt scrise de el, de scriitor. Dar contează dacă există acești oameni? Nu, își răspunde Viktor, contează că este purtător de sens și că are efect asupra celui ce îl percepe. "Nu contează realitatea istorică, ci energia care se degajă când intrăm în contact cu această realitate". De la realitate la ficțiune nu este decât un pas. Iar noi suntem cei care decidem ce este real, ce este imaginar, noi putem fi și manipulați sau putem manipula la rândul nostru. "Important este că realitatea există și este una singură.", încheie Viktor în timp ce se stinge lumina.
Fiecare confesor avea imaginea lui de fundal, reprezentativă pentru povestea lui, urmată apoi de chipul său dublat sau triplat, pentru a fi mai aproape de privitor. Și costumul era pe măsura personalității sale. Emily, de exemplu, este în costum de baie, pe când Johanna în costum de astronaut. Sunt detalii gândite cu minuțiozitate, și totul este pus în slujba textului. Iar actorii au fost impecabili.
Au multe în comun aceste două spectacole. Eu m-am lăsat manipulată în această realitate, a fiecăruia. Am fost spectatorul de care are nevoie spectacolul. Și am devenit parte din toate aceste povești, pentru că le-am ascultat, le-am analizat, le-am împărtășit și le-am aplaudat. Merită toată atenția. Asta e tot, spun și eu.
UFO - Teatrul Național "I.L. Caragiale", București
Autor: Ivan Vîrîpaev / Traducere: Mașa Dinescu
Regia: Bobi Pricop
Distribuția: Ada Galeș, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Mihai Călin, Raluca Aprodu, Medeea Marinescu, Ion Caramitru
Scenografia: Paul Popescu & Mizdan - Modulab / Costumele și asistență decor: Ana Ienașcu / Muzica originală: Alexei Țurcan / Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru - Evil Twin Studio / Light design: Cristian Șimon / Operare video: Florin Boicescu / Sunet: Octavian Vasile / Regia tehnică: Andi Tuinea / Foto credit: Florin Ghioca