noiembrie 2021
Festivalul Naţional de Teatru, 2021
Nu ştiu cum să încep. Pur şi simplu nu ştiu. Am urmărit două spectacole care m-au amuţit. Şi totuşi simt că trebuie să vorbesc despre ele, să împărtăşesc, şi dacă aveţi vreodată posibilitatea de a le vedea, să nu o rataţi (asta pentru cei care, evident, vor citi aceste rânduri). Cuvintele mele sunt nesemnificative pe lângă ceea ce aţi putea asculta şi vedea.

Ivan Vîrîpaev (sau Ivan Aleksandrovich Vyrypaev) face parte din categoria dramaturgilor contemporani care nu pot fi indiferenţi la problemele lumii, la durerile omului, astea cu care se confruntă el astăzi, de oriunde ar fi. Textele lui au substanţă, mustesc de conţinut, sunt cărnoase şi te pun pe gânduri, cum se pare că l-au pus pe gânduri şi pe regizorul Bobi Pricop, un regizor tânăr, dar care, nu numai prin aceste două montări, dă dovadă de maturitate creatoare. Şi aceste gânduri s-au materializat pe scenă, pe scena Teatrului Naţional "Radu Stanca" Sibiu şi pe cea a Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti.

Primul spectacol realizat de Bobi Pricop pe un text de Vîrîpaev din FNT 2021 este Conferinţa iraniană. 9 personalităţi din Danemarca (o ţară dezvoltată, cu o societate modernă, democratică, liberală, bla, bla, bla) şi o personalitate din Iran sunt invitaţi să-şi susţină, în cadrul unei conferinţe, propria părere legată de "problema iraniană", văzută doar ca o convenţie, cu referire, de fapt "la două principii fundamentale: tradiţionalismul religios şi raţionalismul umanist." Toţi sunt oameni cu retorică, sunt oameni inteligenţi, cunoscuţi, apreciaţi: profesori universitari, scriitori, jurnalişti, analişti politic, personalităţi din sfera religiei sau din cea muzicală. Fiecare, în discursul său, s-a raportat la lume prin propria personalitate, pornind de la premisa că discursul său, adevărul lui este cel mai important. Doar că discursul unuia va fi deturnat de discursul celuilalt, într-o adevărată înlănţuire demolatoare, şi raportarea la "problema iraniană" se va face, cum altfel, pornind de la un raţionament subiectiv, trecut prin filtrul personalităţii fiecăruia, departe de a exista vreun deţinător al unui adevăr unic şi general valabil. Fiecare are confruntările sale interioare cu lumea, cu adevărul, cu Dumnezeu, cu libertatea, pe care le dezvăluie, involuntar, celor de faţă. Fiecare şi-a pregătit un discurs care să emoţioneze şi să atragă atenţia şi empatia celor prezenţi, chiar dacă nu acesta era scopul întâlnirii.


Teme precum: viaţa, libertatea, religia, sexualitatea, adevărul sunt expuse şi problematizate. Toţi par a avea dreptate şi niciunul, în acelaşi timp. Toţi vor să fie liberi, dar înţeleg ce înseamnă libertatea? Toţi deţin adevărul, dar ştiu care este adevărul? Toţi cred în ceva, dar oare sunt siguri de credinţa lor? Toate discursurile acestea proiectează vieţi, suflete, emoţii, care sunt, de fapt, nişte firicele de praf în universul acesta uriaş din care planeta noastră face parte. Şi de la libertate, adevăr, religie se ajunge foarte uşor la alte problematici, dure, ascuţite, care lovesc şi schimonosesc sufletul şi mintea: depresia, ura, lipsa de comunicare.


"VREAU - ALLAH, DUMNEZEU DECIDE TOT - DREPTUL DE A CUNOAŞTE - LIBERTATE - VIAŢA CURGE PUR ŞI SIMPLU - CU ADEVĂRUL TE CONTOPEŞTI - VIAŢA ESTE O GREŞEALĂ TRAGICOMICĂ A IMPORTANŢEI LIBERTĂŢII INDIVIDULUI"

Nici unul din cei prezenţi nu ajunge să vorbească, de fapt, decât de propriile-i confruntări cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu. Iranul, cu politica lui, cu libertatea sau absenţa libertăţii, cu tradiţiile şi obiceiurile lui, cu modalitatea de a se manifesta religios, devin pretexte pentru a vorbi despre sine şi despre convingerile sale. Se tachinează reciproc, se privesc cu ironie, se privesc circumspect, se analizează unii pe ceilalţi, se pândesc.


Fiecare discurs este însoţit de o anume muzicalitate, în concordanţă cu tonalitatea vocii care îl rosteşte. Sunetele ce compun această muzică curg lin, plăcut, dacă vocea vorbitorului este una calmă şi discursul său se derulează pe un ton paşnic, însă devin stridente, ca nişte lovituri de obiecte ascuţite, dacă, din contră, tonul şi discursul vorbitorului este unul incisiv. Uneori această muzică, întrucâtva galactică, semnată de Mihai Dobre, se opreşte pentru a lăsa cuvintele rostite cu patos să răsune în urechile auditoriului.

Pe ecranul din spatele scaunelor pe care stau cei 10 participanţi la conferinţă se proiectează un adevărat univers, care porneşte de la un conglomerat de puncte uşor luminoase, care devine treptat un ceva precum mătasea, fluid, delicat, cenuşiu, ca în final să formeze un glob mătăsos, negru, care se va metamorfoza într-o lună sau soare albastru, poate o formă de eclipsă totală.


Interpretarea actorilor a fost extrem, extrem de convingătoare, de veridică. Am avut în faţa ochilor zece conferenţiari, am avut în faţa ochilor zece oameni cu preocupări şi convingeri diferite, cu emoţii şi slăbiciuni. Nu vedeam nişte actori interpretând nişte personaje. Vedeam OAMENI. Şi aici cred că a intervenit, pe lângă talentul fiecăruia, măiestria regizorală a lui Bobi Pricop.

Conferinţa este încheiată de o poetă din Iran, cu o experienţă de viaţă marcantă, aşa cum este viaţa multor femei din acea parte de lume, dar care a rămas în viaţă. Se vede cumva că vine dintr-o altă parte de lume, pe care, oricât am încerca să o înţelegem, nu avem cum. Un poem, venit de departe şi dintr-un adânc sufletesc răsună în spaţiul creat. Întunericul se lasă încet peste oameni şi cuvinte.

OPREŞTE-TE! CAZI ÎN GOL ŞI TACI. ATUNCI VEI GĂSI IUBIREA
ASTA E TOT.



Conferinţa iraniană - Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Autor: Ivan Vîrîpaev
Traducere: Raluca Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Distribuţia: Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Adrian Neacşu, Ofelia Popii, Diana Văcaru-Lazăr, Ciprian Scurtea, Marius Turdeanu, Pali Vecsei, Raluca Iani, cu participarea extraordinară a lui Victor Rebengiuc
Şi cu: Ioana Blaga-Frunzescu, Viorel Raţă, Liviu Vlad
Scenografia, decorul şi costumele: Oana Micu
Video: Dilmana Yordanova şi Ovidiu Eftimie / Muzica originală: Mihai Dobre / Foto credit: Dan Şuşa

Cel de-al doilea spectacol în care întâlnirea Vîrîpaev-Pricop mi-a părut de bun augur a fost UFO. Subiectul e unul de teatru în teatru, în care autorul îşi precizează, printr-o scrisoare, intenţia literară de a prezenta, iată, tot 10 oameni, 10 poveşti, care să reflecte creaţia, actorii să interpreteze, după cerinţele regizorului, care ar îndeplini voinţa autorului, personaj la rându-i în piesă, şi cu participarea nemijlocită a spectatorului. O ars poetica aş putea spune, dacă mă gândesc bine.

Autorul spune că ar fi vrut să facă un film, dar că nu a găsit pe nimeni interesat, că din cei zece, trei nu erau chiar normali. Deci, rămân 7. Normali sau nu, rămâne de văzut. Asta dacă putem defini cu adevărat cele două noţiuni. Şi ce povestesc aceşti 7 oameni, de vârste diferite, din locuri diferite, cu preocupări diferite? Povestesc despre o întâlnire cu OZN-uri, cu extratereştri.

Toate poveştile surprind emoţia umană, ca şi cum toţi, dar toţi suntem capabili de emoţie. Aluatul din care suntem făcuţi e maleabil, e aceeaşi plămadă, şi dacă ştii să lucrezi cu el, poţi scoate la iveală binele din fiecare. Nu există numai oameni buni sau numai oameni răi.

Emily (Ada Galeş) este o tânără de 22 de ani din Australia. Întâlnirea cu UFO (Unidentified Flying Object), OZN spunem noi, a însemnat pentru ea descoperirea unui sentiment profund de siguranţă, de deplină siguranţă. Mai era un tânăr arab, care a simţit această întâlnire, dar care nu o putea confirma, nu îi permitea religia. Şi Emily plânge pentru că toţi suntem oameni, chiar dacă el e bărbat şi ea e femeie.


Artiom (Istvan Teglas) este un bărbat de 35 de ani din Rusia, care trăieşte la Hong Kong. "Este programator de jocuri şi căcaturi virtuale". Uneori se droghează, bea bere, şi întâlnirea din noaptea aceea a venit cu emoţie, cu o emoţie pe care nu o mai trăise până atunci. Şi el va cunoaşte LINIŞTEA, pe care nu o poate descrie, nu o poate povesti. Dar îi era atât de bine. Prin liniştea aceea acută, şi-a dat seama în ce zgomot trăim, zi de zi, zgomotul gândurilor noastre, zgomotul vehiculelor, a paşilor... S-a lăsat de jocuri, şi de haşiş, după această întâlnire.


Nick (Ciprian Nicula) are 23 de ani, american, muzician, dar şi delivery boy ne spune că a învăţat de la bunicul lui să îmbrăţişeze un trunchi de copac atunci când este trist. Şi-a ales copacul, într-o pădure din apropiere şi dintr-o dată a simţit o prezenţă, ca mai apoi să invadeze LUMINA. A simţit simplitate, totul părea a fi simplu şi a realizat cât de mult complicăm noi lucrurile şi cât de important este să spunem Adevărul. Şi că el, ca fiinţă, nu există, există doar lumea.


Robert (Mihai Călin), 49 de ani, directorul unei şcoli de strategii de afaceri de pe lângă Londra spune că până la acea întâlnire considera prostii toate chestiile ezoterice, moarte, extratereştrii. Era singur, la casa lui de vacanţă, stătea pe terasă fumând un trabuc, când a simţit brusc că se face mic, că redevine copil. Şi îi dau lacrimile. Copilăria înseamnă NECUNOAŞTERE şi avea acea senzaţie că nu mai ştie nimic. Dar ca să fii tu însuţi, să te cunoşti pe tine, nu ai nevoie de niciun fel de informaţie. Plângea şi râdea, realizând câte lucruri inutile sunt în viaţa noastră. De atunci viaţa lui s-a schimbat.


Jennifer (Raluca Aprodu), 25 de ani, vânzătoare în New York. O fiinţă agitată, nebunatică, căreia "i se rupea de ce se spunea despre mine", şi care afirmă că "arta e plină de muci, de văicăreli". Mergea într-o noapte spre casă şi a fost aspirată de un OZN, de un UFO. Consideră că a fost aleasă ca să-şi bage minţile în cap şi ca să realizeze că nu are rost să te gândeşti că viaţa ar fi fost altfel dacă; nu există niciun dacă.

Johanna (Medeea Marinescu) din Illinois, are 40 de ani, are 3 copii, este casnică, soţia unui om de afaceri. Se află în Peru, pe malul unui râu. Şi-a dorit să vadă jungle, să asculte frumoasele cântece ale femeilor din Peru, să se bucure de natura şi liniştea de acolo. Nu voia să asiste la un ritual şamanic, doar era o creştină, catolică, dar voia să asculte acele cântece, acele voci de femei. Dintr-o dată a simţit că vrea ACASĂ, dar acasă însemnând un acasă undeva, nu pe pământ. Şi a înţeles că "scopul vieţii nu e a trăi, ci să te întorci acasă. Viaţa e un drum. Şi sensul vieţii e drumul."


Viktor (Ion Caramitru) este reprezentantul unei firme petroliere ruseşti, profesor la Academia de drept, care mărturiseşte că a primit vizita scriitorului, adică a lui Vanea, pentru a face un film despre comunicarea cu extratereştri. Era gata să-i dea aceşti bani, adică, implicit, vorbind de Rusia, să-i piardă. Dar a realizat că aceşti oameni nu există, că ei sunt de fapt personaje, şi că toate monoloagele sunt scrise de el, de scriitor. Dar contează dacă există aceşti oameni? Nu, îşi răspunde Viktor, contează că este purtător de sens şi că are efect asupra celui ce îl percepe. "Nu contează realitatea istorică, ci energia care se degajă când intrăm în contact cu această realitate". De la realitate la ficţiune nu este decât un pas. Iar noi suntem cei care decidem ce este real, ce este imaginar, noi putem fi şi manipulaţi sau putem manipula la rândul nostru. "Important este că realitatea există şi este una singură.", încheie Viktor în timp ce se stinge lumina.


Fiecare confesor avea imaginea lui de fundal, reprezentativă pentru povestea lui, urmată apoi de chipul său dublat sau triplat, pentru a fi mai aproape de privitor. Şi costumul era pe măsura personalităţii sale. Emily, de exemplu, este în costum de baie, pe când Johanna în costum de astronaut. Sunt detalii gândite cu minuţiozitate, şi totul este pus în slujba textului. Iar actorii au fost impecabili.


Au multe în comun aceste două spectacole. Eu m-am lăsat manipulată în această realitate, a fiecăruia. Am fost spectatorul de care are nevoie spectacolul. Şi am devenit parte din toate aceste poveşti, pentru că le-am ascultat, le-am analizat, le-am împărtăşit şi le-am aplaudat. Merită toată atenţia. Asta e tot, spun şi eu.

UFO - Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", Bucureşti
Autor: Ivan Vîrîpaev / Traducere: Maşa Dinescu
Regia: Bobi Pricop
Distribuţia: Ada Galeş, Istvan Teglas, Ciprian Nicula, Mihai Călin, Raluca Aprodu, Medeea Marinescu, Ion Caramitru
Scenografia: Paul Popescu & Mizdan - Modulab / Costumele şi asistenţă decor: Ana Ienaşcu / Muzica originală: Alexei Ţurcan / Concept video: Paul Spike & Tudor Panduru - Evil Twin Studio / Light design: Cristian Şimon / Operare video: Florin Boicescu / Sunet: Octavian Vasile / Regia tehnică: Andi Tuinea / Foto credit: Florin Ghioca

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cro[email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus