Moştenirea norocului, o premieră din noiembrie 2020, în regia lui Radu Nichifor, îi are ca autori pe Thanasis Papathanasiou şi Michalis Reppas, ambii cu o lungă colaborare, de-a lungul anilor, atât ca dramaturgi sau traducători, dar şi ca regizori de teatru, film sau TV. Subiectele abordate au teme actuale, societatea elenă contemporană, familia, probleme ale imigranţilor, tratate în maniera comică, o oglindă deformată pusă-n faţa societăţii, în care umorul negru poate fi predominant. Textul scris în anul 1996, cunoaşte şi alte reprezentări pe scene româneşti. Regretatul actor-regizor George Motoi, îl montează pe scena Teatrului "Maria Filotti" din Brăila, în anul 1997, spectacolul având titlul Savarine cu rom, iar pe scena Teatrului "George Ciprian" din Buzău, în anul 2011, cu titlul original.
Regizorul Radu Nichifor, câştigător al Premiului "György Harag", la Festivalul "Capul de regizor" de la Buzău, în 2004, se află la ce-a de-a patra colaborare cu Teatrul "Regina Maria" din Oradea, după Don Juan de Molière, în anul 2002, Jocul de-a vacanţa, de Mihail Sebastian, în 2004 şi 8 femei de Robert Thomas, în 2014. Radu Nichifor mărturiseşte că a ales acest text, convins că în trupa orădeană găseşte distribuţia potrivită, "care se pliază foarte bine atât pe cerinţele textului, cât şi pe viziunea mea". Tragicomedia devine o zonă în care se simte confortabil ca regizor, amestecul de comic şi dramatic fiind apreciat ca cel mai potrivit pentru aceast timp, "deoarece sunt convins că doar prin umor o să trecem peste tot", se destăinuie, notând în caietul-program. Sprijinindu-se pe traducerea Athenei Demetriad, dar "pieptănată" în maniera-i caracteristică, Radu Nichifor concepe o montare de teatru clasic, cu un umor savuros, lucrată matematic până în esenţa fiecărei nuanţe din text, la care pe parcursul a trei ore, spectatorul se poate amuza copios, de replică, dar şi de jocul actorilor, de teatru adevărat, în sensul larg.
Subiectul, foarte simplu, poate fi comprimat în puţine fraze. Un tată aflat în ultimele clipe ale vieţii, în urma unui accident cerebral, primeşte vizita celor doi fii, împreună cu soţiile lor. Alături de aceştia apar, vecina, care cunoaşte demult rosturile casei, dar şi numeroase ascunzişuri, şi o bulgăroaică, cu multe secrete, angajată de peste un an, pentru a avea grijă de tatăl lor. Dar, ca în orice text bine scris, multiplele răsturnări de situaţii, care apar de la o scenă la alta, şi comicul în progres construiesc acţiuni de un umor negru suculent. Ierarhizarea momentelor după formula comicului l-ar situa pe culme pe cel al savarinelor bine însiropate cu rom, şi nu numai, savarine preparate special pentru a o scoate definitiv din ecuaţie pe infirmiera bulgăroaică, Vesca. Intenţia soldată cu eşec, ilustrează, după cum s-ar zice, zicala potrivit căreia prânzul nu-i întotdeauna pentru cine s-a gătit.
Scenografia imaginată de Daniel Divricean se subordonează perfect viziunii regizorale, asigurând uşurinţa schimbării planurilor de joc. Peretele unei case ce aminteşte de arhitectura tradiţională grecească, cu ziduri albe, uşi şi ferestre de un albastru intens, cromatică respectată şi în conceperea costumelor, ajutând în acelaşi timp la individualizarea fiecărui personaj (vezi costumul popular stilizat al vecinei, Vaso, sau ţinutele caraghios asortate ale lui Geny), dar şi esenţializarea cimitirului, amplifică dinamica în joc.
Actorii îşi figurează personajele cu un comic riguros dozat, fără exacerbări, cu nota de dramatism necesară în estetica unei lucrări comice, notă bine structurată în cuvânt şi gest. Ioana Dragoş Gajdó, rubiconda Vaso, compune cu rafinament şi impetuozitate un personaj simpatic, înfigăreţ şi guraliv, o vijelie dispusă în a rezolva neajunsuri, fără a uita însă de propriul interes. Mirela Niţă Lupu, cu treceri potrivite de la o stare la alta şi comic de limbaj, e Veska, bulgăroaica amabilă şi neobosită, infirmiera perfectă, aparent. Sebastian Lupu, în postura fratelui mai mare, Panaiotis, şi Sorin Ionescu, Hristos, fratele mai mic, subtili şi convingători în rivalitate şi încrâncenare, în cursa pentru moştenire sunt capabili de orice. Personajele cumnatelor, Roy (Gabriela Codrea) şi Geny (Adela Lazăr), prilejuiesc actriţelor întâlnirea cu două roluri ofertante, pe care acestea le construiesc cu mult farmec şi haz, jonglând, de la comic la tragic, cu replici şi stări. Interesate de moştenire, poate mai mult decât soţii lor, se antipatizează etichetându-se reciproc, cu vocaţia unor ţoape parvenite, ridicole, pline de idei "salvatoare", răvăşind dramatic vieţile tuturor.
BANUL se converteşte aici în personajul principal, râvnit, urmărit, deschizând drumuri, generând idei, e nucleul subiectului, esenţa relaţiilor interumane, într-o comedie neagră de succes.