Road movie familist - 200 Meters la Festivalul Filmului Palestinian, 2021

Miezul filmului este o variațiune pe tema familiei despărțite artificial de granițe care nu ar trebui să existe. Mustafa, un tată de familie care locuiește în teritoriile palestiniene (Ali Suliman) încearcă să-și mențină unită familia - soția și cei trei copii - care au ales să trăiască în Israel. Cele două sute de metri din titlu doresc să exprime artificialitatea graniței dintre Israel și teritoriile palestiniene. Distanță mică la prima vedere, prezența graniței impune o depărtare consistentă care taie prin mijlocul familiei.

Însă, chiar dacă este construit să atragă empatia audienței, protagonistul este neconvingător. Acțiunile sale exprimă o lipsă de consecvență care dinamitează ierarhia valorilor care ar trebui, teoretic, să îl caracterizeze. Mustafa afirmă și chiar crede că familia sa este importantă: petrece timp cu copii săi, se joacă cu ei, dorește să fie prezent în viața lor și să-i țină aproape. Pe de altă parte, refuză să le asigure un trai mai bun și să le clădească un viitor prin singura metodă funcțională: un loc de muncă stabil și bine plătit în Israel.


Rațiunea din spatele acestei alegeri rămâne un mister. Soția îi reproșează că ar fi putut să obțină ușor un permis de muncă, ba chiar că l-ar fi refuzat indirect, însă nu oferă mai multe detalii. Răspunsul soțului este doar furios și îmbufnat ca al unui copil mare: "Pentru că nu vreau"! În alt moment al filmului, chestionat de camarazii săi de trecere ilegală a frontierei, i se pune direct întrebarea dacă nu cumva au existat motive de securitate pentru refuzul său. Nici de data aceasta nu avem un răspuns concludent - o încăpățânare care va rămâne fără răspunsuri, fără context, fără evoluție până la sfârșit.

Îndărătnicia nu este nici măcar la fel de absurd de consecventă precum faimosul "I would prefer not to" al lui Bartleby, scribul de pe Wall Street născocit de Herman Melville. Căci, așa cum stă bine unui om aflat mai degrabă la mâna destinului pe care nu îl înțelege, Mustafa va accepta, în fața necesității, calea imposibilă și ilegală: acceptă pentru moment să muncească în construcții dincolo de zid. Se întoarce apoi liniștit acasă în teritorii doar pentru a afla că băiatul său a suferit un accident și este internat într-un spital israelian. În condițiile revocării permisului de muncă, misiunea revenirii în Israel este imposibilă.

De aici pornește un road movie destul de palpitant. Ca într-o poveste magică, există o serie de ajutoare care îl călăuzesc, dar și balauri care păzesc drumul către destinație. Balaurii nu sunt doar exteriori - filtrele de securitate ale Israelului, însă sunt și interiori - diferite certuri dintre protagoniști, motivații divergente ale acestora, ba chiar complicații dintre bandele palestiniene pentru taxe de protecție.

Personajele adunate alandala în mașina pentru trecerea frauduloasă a frontierei Israelului nu reprezintă câte un grup sau o clasă socială dintre palestinieni, ci, interesant!, un tip de discurs politic despre aceștia. În primul rând, avem oamenii pragmatici - traficanți sau muncitori necalificați. Aceștia, deși au o conștiință politică, nu sunt totuși angajați activ în propaganda politică. Ei reprezintă, așadar, majoritatea tăcută, needucată, masa de manevră a politicienilor.

Apoi, întâlnim un tânăr teribilist și carismatic (Motaz Malhees), care colecționează steaguri furate. Acesta nu poate ieși din poncifele propriei propagande, pe care o repetă mecanic, ca și "cum ar cita din Wikipedia". Fără îndoială, personajul cel mai complex este o tânără și voluntară jurnalistă venită tocmai din Germania (Anna Unterberger). Europeanca întruchipează multe dintre stereotipurile orientalismului, a acestei priviri superioare și simplificatoare pe care Occidentul a avut-o dintotdeauna asupra Orientului, așa cum a teoretizat-o un alt palestinian, Edward Said. Chiar și fizic este foarte diferită, castingul indicând în mod clar fenotipul blond ca o scoatere în evidență printre oacheșii palestinieni. Apoi, încrederea inconștientă pe care o are față de propriile abilități, lipsa de griji cu care filmează scene cel puțin sensibile - dacă nu de-a dreptul periculoase, aroganța cu care abordează țesătura complicată de probleme istorice din regiune ("am venit din Germania ca să înțeleg ce se întâmplă", ca și cum ițele războaielor și intrigilor de acolo ar fi ușor de priceput de o tânără abia ieșită de pe băncile vreunei școli din Vest, dar și buna sa credință evidentă, fac din acest personaj o sinteză complexă a discursului bine intenționat, dar sortit să greșească, pe care Vestul și-l construiește despre acest colț de lume.

Pe de altă parte, nici filmul în ansamblul său nu oferă neapărat o perspectivă care să ne lumineze asupra situației social-politice. Credincios unei viziuni care trebuie să fie cât mai concentrată din motive politice, dar și necesității artistice care cere narațiunii să se dezvolte folosind un singur protagonist, regizorul și scenaristul Ameen Nayfeh nu detaliază cauzele înapoierii economice a teritoriilor palestiniene. Nu știm exact de ce atât de mulți muncitori preferă să muncească în Israel în loc să fie activi în a dezvolta propria economie. Ca în multe filme cu tentă politică, dar care nu au curajul sau finețea să meargă în profunzime, înțelegem că situația economică este grea, că prețul social al sărăciei este considerabil, dar nu ne sunt detaliate cauzele care au generat penuria materială. Poate că dezastrul a survenit și pe fondul unei lipse de încredere socială, a corupției și a lipsei competențelor de leadership. Iarăși, e posibil ca sărăcia să nu fie neapărat rezultatul unor factori impersonali, cât al unor alegeri personale sau a absenței eticii muncii.

200 Meters propune, așadar, încă o dramă familială pe fondul complicat politic al Orientului Mijlociu. Chiar dacă nu se detașează printr-o abordare originală și nici măcar foarte emoționantă, filmul reprezintă un exercițiu de cunoaștere a acestei societăți frământate și invită la un efort de cunoaștere cât mai nuanțată.