(S)FÂȘIA(ata) Gaza și teritoriile ocupate. Mărturii și viniete ale dezastrului din Orientul Apropiat (I) - Ambulance/Gaza la Festivalul Filmului Palestinian, 2021

Potrivit relatării sale, care se strecoară printr-un voice-over între restul secvențelor prologului, Mohamed Jabaly s-a născut într-un cartier din Gaza și a crescut concomitent cu intensificarea conflictului din zonă. În 2014, în pragul unei noi faze a războiului, Jabaly cere permisiunea de a se alătura unei echipaj de ambulanță pentru a filma intervențiile acestora.

De lângă brancardieri Jabaly are șansa de a trăi conflictul "la firul ierbii" și totodată de a-l privi, deci de a-l restitui - pe cât posibil - în totalitatea sa. Căci echipajul trebuie să fie pe suprafața regiunii omniprezent, mereu atent la mobilele lor - dispeceratul și totodată stația acestora -, mereu pregătit să țâșnească din bezna nopții, să preia oameni evacuați ori pacienți deja grav răniți, transportându-i în cel mai scurt timp posibil la singurul refugiu din zonă, spitalul, acest Burg menit să adăpostească pe toată lumea.


Pe la începutul filmului am avut impresia că văd un moment de cinema de mare calitate. În prima intervenție alături de echipaj, Jabaly îi întreabă - ce-i drept, destul de intruziv - pe membrii acestuia, ce părere au privitor la atacurile asupra civililor. Brancardierii - în special cei tineri - se stânjenesc, se feresc de cameră, zâmbesc - gest, sigur, atât de nepotrivit în acest context, dar absolut genuin - iar tot ce răspund este că nu știu ori că se roagă pentru a trece cu bine conflictul. Niciunul nu se plânge, nu îi înjură sau condamnă pe israelieni - semn că atacurile sunt parte din viața lor, dintr-o normalitate care cere adaptare, promptitudine și mai puțin să se exprime cu privire la natura războiului. Cam ăsta-i și firul roșu care străbate secvențele surprinse de Jabaly, atacurile, fuga, evacuarea, dronele sunt toate elemente integrate forțat în realitatea imediată și rămase acolo. Că aceleași 24 de cadre pe secundă - de care se feresc noii săi colegi și care îi permit lui Jabaly stabilirea unei idei principale atât de devreme în film - implică și unele riscuri, știm prea bine, iar asupra lor am să revin mai explicit și mai atent în cele ce urmează.

Camera lui Jabaly traversează adesea întregul film de la o extremă la alta. Pe de o parte, regizorul palestinian face o treabă foarte bună, împrumutând ritmul echipajului de salvare. E foarte important că Jabaly reușește să înregistreze timpii paraleli în care se desfășoară tragedia întorcându-și camera spre ce se află în off. Cel mai bine se vede asta în ambulanță, unde, în drum spre spital, Jabaly își îndreaptă camera întâi spre Abu Marzouq - șoferul și veteranul echipajului - aplecat asupra volanului și concentrat la drum. Apoi, Jabaly se întoarce încă o dată spre stânga și strecoară obiectivul prin fereastra care permite vizualizarea dezastrului din spate: figuri însângerate, aflate în stare de șoc, înghesuite în ambulanță alături de paramedicii care fac tot posibilul să-i îngrijească. Prin urmare, Jabaly construiește dinamica întâmplărilor folosindu-se de interiorul vehiculului. Postura încordată și privirea mereu înainte a lui Abu Marzouq sugerează drumul cu un singur sens pe care îl are echipajul de parcurs neobosit și în ciuda a orice ar interveni. Ulterior, Jabaly întrerupe acest flou, iar camera se dedică aftermath-ului unei urgențe: banchetele, echipamentul și podeaua ambulanței pline de sânge...

Pe de altă parte, sunt destule momente care mă fac să chestionez curajul lui Jabaly. Nu de puține ori, camera sa fixează (chiar și fugar) victime aflate în stare gravă care sunt transportate pe targă din mijlocul ruinelor. Mi-e teamă că această fixare ar putea multiplica brutalitatea la care ele au fost supuse, că o continuă la rata de 24 de cadre pe secundă, timp în care spectatorul le privește exclusiv - pentru că asta îi arată camera, spre acel punct din imagine îl poartă ea - și nimic altceva din jur. Astfel, victimele devin și mai vulnerabile, iar asta mă face să cred că felul urgent al lui Jabaly de a le urmări pe victime nu-i neapărat cel potrivit. Pe de altă parte însă, dacă noi tindem să ne îndepărtăm privirea sau o facem chiar neintenționat la începutul unui astfel de cadru, problema alunecă în altă direcție a cărei concluzie ar da legitimitate gestului lui Jabaly. Căci el sau mai bine zis filmul său, materialul pe care noi îl vedem (și, deci, de care ne ferim) trimite la reflexul sau dispoziția noastră de a ne feri de un adevăr care se desfășoară nu prea departe de noi.

În fine, din aceste perspective reiese dubla implicație specifică nu doar acestui film din selecția festivalului: camera este deopotrivă o plasă de siguranță și resortul pericolelor la care se supun voluntar acești partizani ai înregistrărilor imediate. Dispozitivul de filmare ajunge să fie pentru Mohamed Jabaly un sistem defensiv împotriva fricii provocate de eventualitatea unui atac (mai precis, a morții), un soi de pretext pentru a înlocui anxietatea cu atenția necesară filmării. Poate de aceea, după ce Jabaly hotărăște în urma unui atac asupra cartierului său natal, Shuja'iyya, să părăsească echipajul, Abu Marzouq îl sună pentru a-l convinge să se revină cu tot cu cameră, care îi devenise prietenă...