În 2007, centrul israelian pentru drepturile omului în regiunile ocupate B'Tselem pune pe picioare un proiect menit să documenteze cât mai urgent și mai elocvent tensiunile dintre palestinieni și forțele de ocupație israeliene în estul Ierusalimului, în West Bank și în Fâșia Gaza, în special încălcările drepturilor omului de către israelieni. Voluntari palestinieni sunt instruiți și apoi dotați cu aparate video, pe care le folosesc ca posibilitate de înregistrare și ulterior de redare - restituire a cotidianului lor din timpuri de aparentă încetare a confruntărilor deschise.
Of Land and Bread trebuie receptat ca un omnibus, fiind constituit printr-un efort auctorial colectiv, deoarece fiecare filmare are un autor și un titlu propriu. Liantul dintre aceste filmări - tema comună, dacă vreți - este, nu atât reflectarea abuzurilor la care comunitatea palestiniană este supusă, cât încercarea fotojurnaliștilor de a căuta adevărul în altă parte, de a muta discuția de la argumente istorice și naționale / structuri de stat și guverne la străzile prăfuite ale orașelor. Mi se pare un detaliu semnificativ, căci ni se prezintă totodată pe ecran o mână de oameni, pregătiți să militeze cu alte mijloace decât cele exploatate în conflictul care marchează de atât de mult timp regiunea în cauză.
E foarte interesant să vezi cum fotojurnaliștii palestinieni folosesc, intuitiv, în imaginile filmate tehnici vizuale cu care suntem obișnuiți din cinemaul "consacrat". Spre exemplu, în una dintre filmări un fotojurnalist filmează de pe un balcon cum un soldat israelian strânge de braț un copil palestinian care se tăvălește pe jos plângând. Mutând camera concomitent cu mișcările soldatului, fotojurnalistul încearcă să-și strecoare obiectivul prin coloanele de metal ale balconului. Se crează astfel o imagine de câteva secunde în care soldatul cu pricina este poziționat între două coloane, un soi de metaîncadratură prin care focusul este pus cu mai multă apăsare pe soldat. Sau chiar în prologul filmului, care se deschide cu imaginea întoarsă a unui câmp arat, camera - probabil involuntar - demontează unele principii compoziționale privitoare la verticale și la orizontale și anunță astfel de la început realitatea complicată din regiunile mai sus amintite. Nu pot știi dacă mișcarea aceasta de cameră a fost intenționată sau nu, dar asta este senzația pe care o transmite, ceea ce înțeleg eu când mă uit la imaginea filmată.
Mi se pare că Of Land and Bread mai spune ceva despre cinema, căci arată, atât de bine cât se poate în circumstanțele date, cele două puteri (de a mobiliza și totodată de a imobiliza, ori, mai degrabă, de a mobiliza imobilizând) ale audiovizualului, puteri adesea, din punct de vedere critic, antagonice, dar care aici coroborează către un gest foarte puternic. Suntem, ca spectatori, motivați să ne apropiem de cotidianul palestinienilor, să căutăm alături de ei ceea ce se ascunde dincolo de limitele acelui ceasefire anunțat mai de mult și în fine, iată, să povestim mai departe despre demersul lor. Acestea însă în timp ce pentru 90 de minute suntem puși față în față cu răutăți de neînțeles, cu ambiții absurde și poziții istorico-religioase a căror importanță în fața suferinței nu ne parvine. Mai tare decât abuzurile soldaților, întristează participarea civililor israelieni la batjocorirea palestinienilor. Într-una dintre cele mai absurde episoade filmate, un israelian se urcă pe un bloc al cărui acoperiș este împrejmuit cu sârmă ghimpată, numai pentru a coborî un steag palestinian ancorat acolo. Mi-e, cu adevărat, teamă să o spun, dar nu poți să nu te miri văzând aceste imagini, că membrii (!) unui popor care a suferit atât, nu au în astfel de momente o conștiință a suferinței.
De remarcat, în plus, tot la exemplul pe care ni-l oferă Of Land and Bread acea dublă implicație a camerei pe care o subliniam în articolul precedent și care este aici mai pregnantă. Camera, mai mult decât un pretext, este un instrument esențial de luptă, un răspuns imediat la mitralierele soldaților israelieni. Ce semnificație are acest clinch, rămâne de văzut în ultimul cadru al filmului.
Cinemaul, acest mediu care încearcă de atât de mult timp să se legitimeze lumii cu un arsenal de capacității proprii, e deturnat prin filmările fotojurnaliștilor palestinieni. Asta arată cât de fragil - și cât de convențional - a devenit ceea ce numim cinema, iar ce-i și mai semnificativ este urgența cu care palestinienii își chestionează cotidianul și felul în care ea modelează comportamentele camerei.
My Gaza Online (2020, r. Mohamad Jabaly)
Revin scurt la Mohamed Jabaly, despre care am vorbit mai mult în precedentul articol, și semnalez acest scurtmetraj pe care l-a lansat în 2020. Jabaly alătură secvențe din video-calluri cu familia și cu prietenii săi, unor materiale video care circulă pe internet pe marginea noilor conflicte din Gaza. Pe de o parte, filmul său reflectă foarte punctual realitatea pe care o trăim de ceva timp încoace (și care a restructurat în bună măsură felul în care comunicăm). Ne vine astfel mult mai ușor să înțelegem dificultățile pe care le impune comunicarea long distance prin video chat. Pe de altă parte însă, asta e realitatea cu care ei se confruntă de și mai mult timp și pentru apelurile terminate brusc și lipsa curentului care periclitează iar și iar discuțiile dintre Jabaly și prietenii săi există și alte motive, pe lângă o conexiune slabă la internet. Și totuși, păstrez impresia că în Norvegia (acolo unde regizorul palestinian locuiește și lucrează) Jabaly se simte mai singur decât prietenii săi din Gaza, care, în ciuda condițiilor precare, sunt încă împreună.
Atât Of Land and Bread, cât și My Gaza Online se mai pot vedea online în România în perioada 2-5 decembrie 2021, în cadrul Festivalului Filmului Palestinian, 2021.