Traume moscovite, depresii palestiniene - Al Garib / The Stranger la Festivalul Filmului Palestinian, 2021

Ameer Fakher Eldin, regizorul și scenaristul filmului Al Garib / The Stranger, s-a născut în Uniunea Sovietică, în 1991. Părinții săi au fost sirieni originari din zona Înălțimilor sau Platoului Golan (teritoriu fertil și cu importanță strategică, asupra căruia Israelul se consideră suveran în urma victoriei din 1967 asupra Siriei, dar disputat la nivelul dreptului internațional).

Eldin preia aceste două detalii definitorii din biografia sa și le topește în viața protagonistului său, Adnan (Ashraf Barhom). Adnan e legat de Moscova prin studii de medicină, pe care însă, din motive necunoscute, nu a reușit să termine. După revenirea în țară, s-a întors la casa părintească din Golan, unde duce o viață plină de frustrări, legat de livada de mere ale tatălui său mai ceva decât șerbii de glie sub Mihai Viteazul. Livada cu mere, de altfel, este mai mult decât cadrul natural în care se desfășoară multe secvențe din film. Ea reprezintă o legătură dureroasă între tată și fiu (în calitatea ei de moștenire funciară disputată între cei doi), dar prin extensie, simbolizează o legătură mai profundă cu pământul respectiv, cu baștina arabilor din zonă.


Tot de la ruși a rămas și cu dragostea de votcă, atât de urâtă de musulmani (mai precis, de druzi, o minoritate șiită care locuiește în această zonă). "Apica" rusească a devenit un accesoriu permanent al lui Adnan, o încercare de a-și adormi simțurile și tristețea sufletească de care este chinuit. Pare că Moscova a fost, cu adevărat, un tărâm al pierzaniei pentru el. Acum, Adnan este un bărbat frânt pe interior. Câinele său, doar cu trei picioare, reprezintă o imagine concludentă a eului său ologit.

Nu aflăm prea multe despre Adnan de la el însuși, căci preferă să își ducă suferința în tăcere, aruncând priviri piezișe celor din jur, neîncrezătoare, tăioase, adesea pline de aburii votcii. În schimb, toți din jur său sunt preocupați excesiv de soarta lui și etalează o întreagă paletă de comportamente acuzative: de la decizia tatălui de a-l dezmoșteni de livada de mere, la amenințările cumnatului preocupat de alcoolismul său, criticile blânde ale soției care se simte abandonată sau tăcerile sfioase ale fiicei care-i știe mai degrabă de frică decât de bucurie.

Războiul dintre Israel și Siria este permanent prezent, dar e mai degrabă un element de peisaj obișnuit decât o realitate disruptivă. Atmosfera pare mai degrabă cea de după bătălie, când învingătorii patrulează câmpul de bătălie și mai aprind un foc pe ici pe colo, din rațiuni igienice. Nu cea rău prevestitoare de dinainte de bătălie, în care nu se știe cine își va pierde viața, dar care este în același timp plină de adrenalină, ci cea înghețată de după, în care ambele tabere își numără morții.

Conflictul armat își face loc în viața lui Adnan în modul cel mai surprinzător cu putință: întâlnește un soldat sirian fugit din armată pentru a se regăsi la casa părinților lui exilați în 1967, dar care fusese rănit în timpul dezertării și acum are nevoie de îngrijire medicală. În tot acest îngheț universal, la un moment dat pare că pregătirea lui Adnan ar putea să fie totuși utilă: trebuie să îl trateze el, pentru că, dat pe mâna autorităților, soarta soldatului ar fi pecetluită.

Întâlnirea cu tânărul sirian este o șansă pentru Adnan de a ieși din carapacea sa sufletească, de a-și demonstra, sieși și celorlalți, rațiunea de a trăi. Evenimentele ulterioare nu vor face altceva însă decât să pună și mai mult presiune asupra psihicului său deja foarte tensionat.

În toate aceste evenimente care ar trebui să fie palpitante, domină aceeași apăsare existențială, care vine din interiorul sufletelor și nu din situația politică. Ritmul este lent, meditativ, fără abateri majore. Planurile ansamblu arată mașini în care oamenii se pierd pe drumurile pustii deluroase, dovadă clară că peisajul domină omul, și nu că omul e stăpânul locului.

Paleta coloristică a filmului este palidă, uneori aproape bicoloră. O tentă verde-gălbuie domină, împrumutând paloarea livezii de mere. Galbenul este prezent în multe secvențe de interior filmate la lumina lumânării, sugerându-se astfel o nostalgie tomnatică ca notă dominantă. Nu este însă toamna rodnică, cea cu "mere în panere", deși, sigur că da, merele sunt prezente din belșug. Adnan este cuprins și chinuit de o toamnă iernatică, dureroasă, în care alcoolul și focul din sobă sunt chemate să alunge înghețul care amenință deopotrivă oamenii și merele. Jăraticul sobelor leitmotivul care punctează des momente din film, ca simbol al dorului interior al protagonistului, al consumului său sufletesc mocnit.

Așadar, Al Garib / The Stranger este o poveste despre o întoarcere acasă, dar nu una care împlinește, ci una alienantă. Nu este un catharsis sau o împlinire, ci un marasm existențial, din care pare să nu existe ieșire. Despre o familie unită legal și, totuși, despărțită în dorurile și chinurile ei neostoite.